Cozile kilometrice de la punctele de frontieră, aeroportul învechit, explozia prețurilor și colapsul traficului sunt imaginea unui Muntenegru în care infrastructura haotică și construcțiile megalomanice au transformat una dintre cele mai căutate destinații turistice într-un loc care pare să fi obosit de propriii oaspeți.
Prima impresie a oricărui călător care, în această vară, a aterizat pe litoralul muntenegrean sau a plecat de la aeroportul din Tivat poate fi rezumată în două cuvinte: haos absolut. Pista și clădirea terminalului seamănă mai degrabă cu o autogară supraaglomerată în plin sezon decât cu aeroportul unei destinații turistice moderne.
Pe rețelele de socializare, călătorii nu își ascund dezamăgirea. Platforme precum Reddit, X și Tripadvisor sunt inundate de comentariile utilizatorilor revoltați, care descriu aeroportul din Tivat drept „o cutie de tablă fără o climatizare adecvată”, unde se așteaptă ore întregi la cozile pentru controlul pașapoartelor și pentru ridicarea bagajelor, adesea la temperaturi care depășesc 30 de grade. Turiștii distribuie, neîncrezători, imagini cu șiruri lungi de oameni care se întind până în afara clădirii, susținând că organizarea este „dezastruos de proastă” și că zâmbetul pe chipul angajaților aeroportului este mai degrabă o noțiune abstractă.
Dacă ați decis însă să intrați în Muntenegru pe cale terestră, la sfârșitul lunii iulie sau la începutul lunii august, situația nu a fost cu nimic mai bună. La punctele de trecere a frontierei, precum Dobrakovo sau Dračenovac, s-a așteptat ore întregi în coloane interminabile de autoturisme. Faptul că, în primul weekend din august, în Muntenegru au intrat mai mulți turiști decât numărul locuitorilor țării — peste 600.000 de persoane — spune suficient despre presiunea la care a fost supusă infrastructura rutieră.
Imaginați-vă o întreagă națiune care, în numai 48 de ore, se mută pe câteva șosele principale și pe mai puțin de trei sute de kilometri de litoral. Ambuteiajele nu au fost doar consecința controalelor de rutină, ci și a imposibilității efective de a gestiona un asemenea aflux de vehicule prin punctele nevralgice ale rețelei rutiere muntenegrene. În locul entuziasmului firesc al sosirii la mare, călătorii erau astfel cuprinși de un sentiment de captivitate și epuizare.
M-am întors în Muntenegru după cinci ani, iar prima mea oprire a fost în centrul vechi al orașului Pljevlja. Am ajuns aici cu prilejul celei de-a 40-a ediții jubiliare a manifestării „Zilele Umorului și Satirei «Vuko Bezarević»”. Prima impresie a fost una cât se poate de plăcută. Orașul s-a dezvoltat vizibil și este bine îngrijit: centrul impresionează prin curățenie, iar de-a lungul străzii principale, celebrul corso din Pljevlja, strada Regelui Petru I, totul stătea sub semnul umorului. Bannerele manifestării și panourile cu aforisme semnate de satirici din regiune împodobeau promenada, transformând o simplă plimbare într-o lectură în aer liber a unor veritabile rubrici de satiră. În plus, prețurile din localuri și magazine sunt accesibile, mai ales în comparație cu explozia prețurilor de pe litoral.
Pentru a-ți da seama că Pljevlja este un oraș cu populație predominant sârbă, nu este nevoie să consulți datele recensământului. Amprenta vizuală și identitară a orașului devine evidentă încă de la începutul promenadei, unde se află un indicator pe care sunt înscrise numele unor orașe importante pentru identitatea sârbă: Prizren, Belgrad, Knin și Banja Luka. Fațadele îngrijite nu sunt desfigurate de graffiti, însă privirea este atrasă de picturile murale de pe zidurile din centrul orașului, însoțite de citate dedicate, după cum stă scris chiar pe acestea, „celor două regate sârbești” – Muntenegru și Serbia.
Prin coincidență, în complexul în care eram cazată se afla și o cunoscută sală de festivități, astfel că, în același weekend, am fost, la propriu, „oaspete” atât la o aniversare, cât și la o nuntă. Din camera mea am avut ocazia să aud, de mai multe ori, însoțite de aplauze puternice și strigăte de entuziasm, acordurile cântecului „Srpkinja me majka rodila”.
Această puternică identitate națională și spiritul sârbesc neclintit nu se manifestă aici doar în cadrul petrecerilor private sau prin simbolurile prezente pe străzi, ci se regăsesc în întregul țesut social și politic al nordului țării. Administrația locală a mers chiar mai departe în exprimarea acestei poziții, adoptând o decizie simbolică privind nerecunoașterea independenței Kosovo. În timp ce autoritățile centrale de la Podgorica încearcă să mențină orientarea occidentală a țării, la Pljevlja se simte limpede legătura geopolitică și culturală cu Belgradul.
Acest contrast identitar se observă cel mai bine în detaliile vieții de zi cu zi. Pe lângă nelipsitele drapele tricolore care împodobesc terasele și localurile, orașului îi conferă un farmec aparte păstrarea spiritului ospitalității tradiționale și firescul conversațiilor între vecini.
După atmosfera caldă și primitoare din Pljevlja, drumul m-a purtat mai departe spre Žabljak, unde am petrecut următoarele trei zile. Schimbarea de climă, dar și de atmosferă, s-a simțit încă de la prima gură de aer rece și proaspăt al Durmitorului. Žabljak trăiește însă astăzi între două lumi. Pe de o parte, este frumusețea aproape ireală a Durmitorului și a Lacului Negru, cu liniștea sa desăvârșită și stâncile oglindite în apă, un peisaj care îți taie respirația. Pe de altă parte, orășelul își pierde într-un ritm accelerat farmecul montan de odinioară, sub presiunea construcțiilor necontrolate.
Printre cabanele tradiționale din lemn răsar clădiri masive din beton și complexe moderne de apartamente, care amenință să sufoce autenticitatea peisajului. Muntele, care ar trebui să fie un refugiu departe de agitația civilizației, începe treptat să sufere de aceleași probleme urbanistice ca litoralul muntenegrean. Odată cu noile construcții a venit și o creștere spectaculoasă a prețurilor. O cafea în centrul orășelului sau o masă la restaurant costă aproape cât în cele mai exclusiviste localuri din Budva, iar pe traseele montane, în locul drumeților, întâlnești tot mai mulți „turiști de Instagram”, preocupați să găsească fotografia perfectă pentru rețelele de socializare.
De la aerul rece al Durmitorului am coborât spre Kumbor. Localitatea care odinioară era o așezare pescărească liniștită și găzduia o bază militară este astăzi una dintre imaginile reprezentative ale noii realități muntenegrene. Chiar pe malul mării a apărut Portonovi, un complex ultraluxos, cu megaiahturi, magazine exclusiviste și apartamente ale căror prețuri se ridică la milioane de euro. Contrastul este aproape neverosimil: de o parte a porților complexului Portonovi se întinde o lume a luxului și strălucirii, iar dincolo de gard începe realitatea dură a unui trafic sufocant.
Drumurile nu sunt adaptate pietonilor. Pe numeroase porțiuni, trotuarele și aleile pietonale lipsesc cu desăvârșire, astfel încât turiștii cu valize și copiii în costume de baie sunt nevoiți să meargă chiar pe marginea carosabilului îngust. Soluția anunțată de zeci de ani – construirea unei șosele rapide de-a lungul litoralului – a rămas doar pe hârtie. În locul unei infrastructuri rutiere moderne, litoralul continuă să depindă de o șosea îngustă, care pur și simplu nu mai face față afluxului de mașini din plin sezon.
Cea mai sugestivă imagine a transformărilor prin care a trecut Golful Kotor mi-a oferit-o Marko, șoferul unui mic vehicul electric folosit la Perast pentru transportul localnicilor și al turiștilor, întrucât circulația autoturismelor este interzisă în localitate.
„Nu mai este același oraș. Totul s-a schimbat, de la oameni până la obiceiuri”, spune Marko, în timp ce manevrează cu îndemânare prin aglomerație. El vorbește cu nemulțumire și despre noul profil al turiștilor străini care, după spusele sale, respectă tot mai puțin regulile și tradițiile locului.
Un alt aspect absurd al litoralului îl reprezintă chiar lupta pentru accesul la mare. Pe majoritatea plajelor, țărmul este aproape în întregime ocupat de șezlonguri și umbrele, închiriate la prețuri exorbitante, în timp ce porțiunile rămase libere sunt înghesuite în zonele cele mai puțin atractive. Și totuși, în ciuda acestei comercializări excesive, am avut norocul să descopăr și latura frumoasă și însorită a litoralului muntenegrean. La prima cafea a dimineții, am reușit să fac o baie la Baia Bianca – poate cea mai frumoasă plajă de pe traseul dintre Bijela și Herceg Novi –, bucurându-mă de liniște și de priveliște fără să fiu nevoită să plătesc o sumă exorbitantă pentru un șezlong.
SENKA D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 5 septembrie 2026
