Serbia
29
clear sky

Aurora Rotariu Planjanin: identitate şi trăire transcendentală

Fenomenul, să recunoaștem, destul de delicat, este provocat de absolutizarea viziunii asupra lumii, împrejurare în care ficțiunea este validată drept realitate, aceasta din urmă devenind, în poemele Aurorei Rotariu Planjanin, o confirmare a dublei vocații a omului de ,,a fi în lume”, în sensul definit de Mircea Eliade, de ,,a trăi experiența sacrului”: ,,… Aud vocea magică din jurul meu/ cum atinge cuvinte, înjură adevărul,/ în jocul cu misterul existenţei.// Văd lumea sobră cum trăieşte/ fericită cu nefericirea altuia,/ şi-mi zic:/ Nu călca pământul călcând drumul altuia!/ Universul e mult mai larg/ să-ţi hrăneşti muza/ pentru o nouă moarte/ în faţa Pământului” (Moartea în fața pământului) și ,,Numai limbajul meu, sărmanul,/ stă pe loc – cu neputință/ a uitat și el să mai facă rugăciune/ la Dumnezeu/ să scap de viața asta epuizată” (Așternutul florilor de păpădie). Ipostazele în care apare și se dezvoltă în planul existențial eul poetei din spațiul multietnic și multilingvistic menționat, poartă amprenta unei sensibilități particulare, scriitura ei fiind centrată, la nivel ideatic, izotopic, pe relația ce o dezvăluie cu lumea subordonată, evident, ficțiunii: ,,Vezi vremurile cum se schimbă,/ vorbim cu toții altă limbă,/ trăim într-un stereotip,/ avem o viață fără chip,/ fără suflet și plăceri,/ trăim fără să ne păstrăm/ un ieri// […]/ Vezi cum ne îmbătăm/ de agonie,/ cine mi te-a adus într-un târziu/ în poezie?” (Timpuri fără simț).

Poezia Aurorei Rotariu Planjanin excelează în accente expresioniste, terapeutice

Poetica Aurorei Rotariu Planjanin, așezată pe linia literară a celui dintâi poet român postbelic din Serbia, Radu Flora, deconspiră sincronizarea combinatorie a propriei sale ,,voci” la un suprarealism supus, hermeneutic, nu atât spontaneității, cât intuiției. Totuși, detașarea de prima generație de lirosofi apăruți în Iugoslavia după al Doilea Război Mondial se produce în condițiile apariției noii pragmatici poetice, inspirate de spiritul estetizant, avangardist al lui Vasko Popa, inițiator al programului estetic de direcționare a literaturii române din Serbia, cunoscut sub genericul Semnificația poeziei, către modernitate. Devenită un emul al ,,utopicului” autor al Scoarței/ Kora, volum care, la vremea respectivă, a constituit un manual de inițiere pentru lirica iugoslavă, Aurora Rotariu Planjanin își propune să nege tradiția prin ,,depoetizarea” universului dominat de contrariile unei ideologii absurde, să-și creeze un paradis-palimpsest numai al ei, ,,dincolo de (dar și prin) ceea ce e interzis”, cum recomanda Vasko Popa. Descoperirea altor forme poetice de exprimare, practicarea unor tehnici literare care să valorifice ,,sursele adevărate ale imaginației poetice” (André Breton), ocultând mesajele canonice și valorificând sensurile nevăzute ale cuvântului, urmând astfel regulile formulate de Gellu Naum, sunt câțiva dintre vectorii spre care Aurora Rotariu Planjanin își orientează discursul, obsedată fiind de dorința acerbă de a se apleca insistent către propriul text și de a-i cosmetiza mecanismul de facere, fapt care sugerează fantasmaticul travaliu al creației: ,,Iertaţi-mă,/ nu pot schimba nimic.// Şi eu sunt aleasă prin destin/ din bilioanele de seminţe.// Dacă m-aş putea naşte singură pe mine,/ aş alege singurătatea/ ca fals dublu./ Altfel/ aş urla ca un animal/ şi aş ţipa mereu,/ numai să sparg/ cochiliile civilizaţiei.// Iertaţi-mă,/ nu pot schimba nimic” (Să scriu o poezie). O asemenea rezonanță poetică, în care se amplifică virtualitatea ființei, certifică existența ,,în haosul vremurilor/ care te biruiesc” (Vreau să-ți spun) a unei ,,tăceri vorbitoare”, declanșatoare de proiecții imaginative memorabile: ,,somnul s-a rătăcit în vise” (Aer condiționat), ,,viața m-a tocit ca pe un grăunte de grâu/ sub piatra morii” (Caut ce caut), ,,se pare că am două fețe cu totul diferite:/ una care privește spre cer cu mare orgoliu/ iar cealaltă privește spre pământ,/ înspăimântată” (Lumini obscure).
Poezia Aurorei Rotariu Planjanin excelează în accente expresioniste, terapeutice, marcând astfel trecerea de la lirismul tradiționalist, calofil, sedimentat în străfundul inconștientului, la fenomenologia dicteului automat. Retorica sa, aparent rudimentară, se bazează pe sugestie și, fără explicație logică, pe paradox, funcția acestuia din urmă fiind aidoma celei a chiasmului: ,,Și uită visele de demult,/ căci au pierit/ într-un ecou absurd, neluminat./ O clipă e un veac ce ne desparte,/ când gândurile noastre tac/ în noapte, în eternitate” (În noapte); sau: ,,În timpuri răspicate,/ cu crăpături în gând,/ eu merg în direcție opusă/ cu lumea mea de rând.// […]/ și urc spre deal,/ dar nu-mi găsesc/ liniștea-n drum,/ căci sunt altfel/ și simt altcum…” (Lumea asta nu-i a mea). Poeta, cu apartenență la paradigma optzecistă, este în contrast izbitor cu mistica poeticii moderne, preferând să nu renunțe, în niciun chip, la miturile realității arhaic- ritualice, dar să o cultive în revărsări de imagini și tăceri care nu pot ,,vorbi”, dar îi vor putea ,,lumina calea/ precum orbului întunericul/ indiferent de ce culoare ar fi el” (Culoarea întunericului). Prin această manieră de a transcrie dintr-o răsuflare, în urzeli epice, nevăzutul legat ombilical de temeiurile unor stări lirice inefabile, Aurora Rotariu Planjanin își demonstrează lucid inventivitatea: ,,ploi mă alungă,/ mă trezesc,/ și-aud cum vuietul de ape/ îmi măsoară timpul,/ ziua-noaptea./ E atâta liniște și iar/ neliniștea m-alungă” (Çi iar…) și: ,,Sunt obosită oare/ de timpuri aiurite/ ce se aștern prin gânduri/ de alte minți gândite,/ sau rătăcită oare/ pe căile întoarse/ ori mi se scurge viața/ prin carne și prin oase?” (Poate, maluri de lumină).
La Aurora Rotariu Planjanin, chiar de la primul său volum Calul bunicului (1982), se remarcă tentația ,,desființării opozițiilor” (J. Derrida) în arta versificației, în care elementele biografice, conjugându-se aplicat cu cele ale creației, explorează deconstructivist parabolele etern atemporale ale lumii în care omul (,,corabie rătăcită”) e repus în acord cu natura şi cu o intimitate cuprinsă între complexe simptomatice și un libertinism dilematic: ,,M-au condamnat/ hoții/ că le-am furat/ neantul.// Să-i smulgem creierii/ din craniu,/ a spus cineva./ Ba e mai bine/ să-i rănim inima/ cu o săgeată de cuvinte./ Tăiați-i capul pe întreg,/ strigară alții./ Trupul să i-l zdrobim,/ să rămână numai praf,/ a sugerat altcineva.// N-am furat nimic./ Decât adevărul timpului” (Condamnare); sau: ,,Pari un sâmbure de nucă/ care-și scutește trupul/ de propriile remușcări/ și nimeni nu-ți înțelege/ despărțirea ta/ de mal.// Semeni cu propria-mi soartă/ precum gemenii,/ trăindu-ne amintiri îngălbenite/ în alte vremuri/ crispante” (De gen ambigen.

Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 28 august 2021