O călătorie spre un neam care cândva stăpânea onorific munții și câmpiile Peninsulei Balcanice, să-i cunoaştem pe aromâni, o minoritate veche, interesantă pentru noi, citind povestea lor în acest reportaj. Fără a avea influenţe politice, fără a fi o istorie atestată de cineva, să le citim poveștile și să tragem noi înșine concluziile. Sunt oare aromânii cu adevărat români? Un studiu recent atestă că influenţa slavă este aceeaşi și în limba română și în cea aromână, oare aceasta nu dovedeşte că într-un fel sau altul, cele două populaţii au avut o istorie comună? Despre aromâni s-au scris multe, s-au făcut filme și s-au iscat multe controverse, și, deși sunt răspândiți cam peste tot prin balcani, am rămas focusați pe aromânii din Serbia. Dar oare noi, românii de azi, vorbitori de o limbă literară, ne vom putea înțelege oare cu aromânii întâlniți pe drumurile de munte s-au de pe lângă bisericile de piatră din Balcani?
Familiile de aromâni au început într-un număr mai mare să se stabilească în oraşele bănăţene în secolul al XVIII-lea, în special după căderea oraşului Moscopole, principalul centru economic şi cultural al acestei populaţii balcanice. Rolul deosebit pe care l-au jucat aromânii în oraşele bănăţene în deceniile care au urmat consta, în primul rând, în participarea în afacerile economice, comerţul reprezentând ramura economică preferată, care le-a facilitat obţinerea unei poziţii sociale şi a unui renume de invidiat în mediul urban bănăţean al secolelor XVIII-XIX.
Adaptându-se foarte repede mediului nou în care s-au stabilit, aromânii au participat foarte activ, de multe ori având şi rolul hotărâtor în mişcarea naţională a popoarelor ortodoxe din Banat – a sârbilor şi românilor, de care s-au apropiat, preluând cu uşurinţă identitatea naţională a acestora şi contribuind, câteodată decisiv, la renaşterea lor naţională şi culturală, la crearea elitei politice şi a programului naţional, dar şi a elitei economice şi intelectuale, a nobilimii şi a înaltului cler bisericesc. Despre familiile de nobili provenind din rândul aromânilor stabiliţi în Imperiul Austro-Ungar s-a scris foarte mult, noi în acest articol referindu-ne doar la câteva, care s-au impus prin importanţa lor în lumea bănăţeană a acestei epoci. Familia Mocioni, de origine aromână, a preluat identitatea naţională românească. Legăturile acesteia cu Banatul sârbesc constă, în primul rând, în suprafeţele de pământ pe care le poseda (de exemplu, la Coştei lângă Vârşeţ), pe când la Vlaicovăţ, în apropierea aceluiaşi oraş, George Mocioni se găsea în posesia castelului care a fost lăsat în moştenire fiicei sale Gheorghina. Totuşi, când vorbim despre aromâni, aceştia trebuie căutaţi, după cum deja am amintit, în primul rând, în cadrul păturii burgheze. Ei erau prezenţi în aproape toate oraşele bănăţene în secolele XVIII şi XIX. La Panciova, de pildă, se amintesc încă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Rolul lor în formarea burgheziei panciovene a fost deosebit de însemnat, contribuind din plin la formarea acestei pături sociale, în special a celei a negustorilor, atât din punct de vedere numeric, cât şi prin iscusinţa şi capitalul pe care îl posedau. O altă ramură a acestei renumite familii trăia la Biserica Albă (Weisskirchen, azi Bela Crkva) – cea a negustorilor Moisilo Mihailo Boboroni şi Teodor Toma Boboroni, sârbizată la rândul ei, pe când urmaşii negustorului Constantin Boboroni (decedat la 1851) – Constantin junior (1831-1844) şi fiul acestuia – Andrei Boboroni, s-au românizat, ultimul dintre ei, mare proprietar şi negustor, devenind un fruntaş al Mişcării Naţionale Române din această parte a Banatului, evidenţiat, printre altele, şi ca unul dintre întemeietorii şi conducătorii Corului Vocal Român din Biserica Albă (1879). O personalitate mai deosebită, care a ajuns la Panciova, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare de la 1848, a fost aromânul Toma Hecim Kostici (1778-1848), paramedic care a participat în această calitate şi în Prima Răscoală Sârbească (1804-1813), salvându-l de la moarte pe voievodul Miloş Obrenovici, viitorul cneaz al Serbiei. În timpul Revoluţiei de la 1848, trece cu voluntarii lui Stevan Knićanin din Serbia în Imperiul Austro-Ungar, stabilindu-se la Panciova, unde îi tratează pe militarii sârbi răniţi sau bolnavi. Moare în timpul epidemiei de holeră de care a fost cuprinsă această parte a Banatului.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 22 din 28 mai 2022
