Serbia
37
clear sky

Definiția lingvistică a iubirii (I)

Scrie: Dr. Mihaela Lazović

Lingviștii definesc stările ca situații care nu au segmente sau dezvoltare, nu implică un proces și nu se străduiesc să atingă un scop, ci pur și simplu durează și semnifică existența unei caracteristici sau a unei situații.

Renumitul lingvist Zeno Vendler (1967:97-121) consideră că stările au trăsături distinctive [+ stativitate, + durată, – scop], ceea ce înseamnă că nu este necesar să investești energie într-o stare pentru ca aceasta să existe și să reziste, ci stările durează de la sine și nu tind spre scop. Astfel, starea nu presupune un beneficiu sau un scop asupra căruia să tinde situația marcată de verbul de stare și, prin urmare, nu presupune o influență sau acțiune conștientă a subiectului.
Luați de exemplu verbul stării a iubi.
Pentru a iubi pe cineva nu trebuie să se investească energie ca aceasta situație să dureze, deoarece, de exemplu, energia este investită în verbul care denumește o activitate. De exemplu, verbul de activitate a alerga implică un aport constant de energie de către subiect pentru a continua acțiunea respectivă, adică să continue să alerge.
Durata verbului de stare a iubi este deosebit de intrigantă, deoarece se consideră că stările durează de la sine fără nicio energie și fără influența și acțiunea conștientă a subiectului. Ceea ce înseamnă, în teorie, că stările sunt infinite, la fel și acest verb al nostru a iubi. Ceea ce nu este chiar atât de incredibil, pentru că în lume și în alte științe există lucruri și fenomene care sunt infinite, precum numerele sau universul sau prostia umană… Deci, de ce dragostea sau verbul a iubi nu ar fi la fel de infinit.
Apare întrebarea: dacă energia nu este investită într-o stare pentru a o face să dureze, atunci ce fel de energie o poate întrerupe?
A treia trăsătură distinctivă a verbelor de stare, chiar și a acestui verb al nostru a iubi, este [- scop], ceea ce înseamnă că acest verb nu se tinde spre un scop și nu are sfârșitul său natural, cum ar fi, de exemplu, verbul a scrie:
(1) Am scris o carte/scrisoare/e-mail.
Am terminat de scris cartea, iar acum există cartea respectivă. Scopul acestei situații este o carte scrisă. Deci, scopul este o parte integrantă a acestei situații și fără el situația nu este completă, adică terminată.
Verbul nostru a iubi nu are un astfel de scop. Scopul verbului a iubi nu este bogăția sau statutul social. Acest verb, ca și toate celelalte verbe de stare, nu are niciun scop, nici limită, nici sfârșit, nici final natural.
Poate că în final ar trebui să ne ocupăm de acea influență conștientă a subiectului, care evident lipsește la verbele de stare.
Vom compara următoarele situații:
(2) Maria îl iubește pe Ioan.
(3) Maria îl bate pe Ioan.
(4) a. Maria îl sărută pe Ioan.
b. Maria și Ioan se sărută.
Propoziția (3) este despre o activitate în care există în mod evident o influență conștientă, ca să nu spunem intenționată, a subiectului (Maria), adică, este vorba de o acțiune voluntară. În timp ce în propozițiile (4a, b) care la fel sunt activități avem o influență conștientă a subiectului. Iar în propoziția (4b) se exprimă situația reciprocă.

Marina KALKAN

Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 13 noiembrie 2021