Interlocutorul nostru de săptămâna aceasta, Ion Pitic din Coștei, își aduce aminte cu drag de copilărie, de tinerețe și de toată viața pe care a construit-o pas cu pas, cu propriile mâini. Povestea lui este una spusă simplu, dar cu multă trăire – o poveste despre vremuri care au trecut, dar care nu ar trebui uitate.
Astfel de mărturii nu doar că păstrează vie memoria locului, ci ne oferă și lecții prețioase pentru prezent.
Ion Pitic din Coștei este unul dintre acei oameni care au trăit deplin fiecare etapă a vieții. Împreună cu soția sa, Cornelia, a fost ani la rând un cititor fidel al săptămânalului „Libertatea”. În paginile ziarului au fost consemnate momente din viața familiei lor, despre copii și nepoți, iar felicitările trimise cu diferite ocazii purtau amprenta unei legături sincere cu această publicație.
Astăzi, l-am invitat pe Ion Pitic să-și depene amintirile. Povestea sa, spusă cu simplitate și sinceritate, poartă o profundă notă de nostalgie, dar și o forță aparte – aceea de a ne reaminti ce înseamnă o viață trăită cu rost.
Copilăria – bucurii simple, dar adevărate
„Am fost singur la părinți și am fost iubit de toți membrii familiei mele”, spune Ion Pitic, întorcându-se cu gândul la anii copilăriei.
Au fost ani frumoși, trăiți în libertatea satului, între prieteni și jocuri. Îi plăcea să meargă la Corzo, să pescuiască în Căraș, să facă baie și să joace fotbal, lucruri simple, dar care dădeau sens zilelor de atunci.
Școala a fost, de asemenea, o parte importantă a formării sale. A urmat cele opt clase la Școala Generală „Coriolan Doban” din Coștei. Își amintește cu emoție de vremurile în care clasele erau pline de copii: „Am fost 36 de băieți și fete într-o clasă”.
Astăzi, când aude că în unele clase sunt doar doi-trei elevi sau chiar un singur copil, nu poate să nu simtă o adâncă tristețe.
Tinerețea – dragoste, familie și începuturi
După anii de școală, viața și-a urmat cursul firesc. După doi ani, și-a găsit sufletul pereche – pe Cornelia. Au urmat doi ani de logodnă, iar apoi căsătoria.
Nunta lor, din anul 1962, a fost una mare, așa cum se făcea odinioară: „Am tăiat vaca, a fost nuntă mare”. A fost un moment de bucurie și împlinire, trăit în mijlocul comunității.
Însă, la scurt timp, a venit o nouă etapă – stagiul militar.
Armata – o școală a vieții
Drumul spre armată nu a fost unul obișnuit. La prima recrutare nu a fost primit, din cauza greutății insuficiente, în timp ce cei de vârsta lui plecau deja „cătană”. După un an, s-a prezentat din nou și, de această dată, a fost acceptat, chiar înaintea celor care fuseseră primiți anterior. A fost repartizat la Knin, în Croația, într-o unitate impresionantă, cu peste 6.000 de militari. A efectuat un stagiu de 17 luni și jumătate, perioada fiind ușor redusă printr-o învoire de 15 zile pentru familie.
Primele 11 luni au fost marcate de disciplină strictă, cu program riguros și responsabilități clare. Ulterior, a primit permisiuni scurte în oraș, de câteva ore, în anumite zile ale săptămânii. „Nu vedeai oameni civili”, își amintește el – orașul era dominat de prezența militară.
În puținul timp liber, își cumpăra înghețată sau o băutură și urca la cetate, unde admira panorama orașului.
Un moment deosebit din acea perioadă a fost nașterea primei sale fiice, Ioneaua, pe 9 aprilie. Deși inițial nu i s-a permis să plece să o vadă, a primit ulterior o permisie de șapte zile, ca recompensă. În armată a lucrat la secția de aruncare manuală, manevrând echipamente grele, de aproximativ 10 kilograme, contribuind și la transportul acestora.
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul dublu 15-16 din 11-18 aprilie 2026
