Cu o carieră îndelungată și diversificată în domeniul jurnalismului și al poeziei, Nicolae Silade este unul dintre cei mai influenți și respectați scriitori și jurnaliști din România contemporană. Născut la 4 decembrie 1956, în Făget, județul Timiș și stabilit în orașul Lugoj, domnul Silade s-a dedicat pasionat poeziei și presei, marcându-și prezența în numeroase publicații de renume din țară și din străinătate. Redactor-șef la „Lugojul” între 1991 și 1997, fondator și director al ziarului „Actualitatea” din 1997 și al revistei „Actualitatea Literară” din 2010, Nicolae Silade a influențat profund peisajul editorial și cultural românesc prin contribuțiile sale valoroase.
În acest interviu, vom avea privilegiul să explorăm viața și opera sa, să descoperim pasiunea sa pentru cuvinte și să înțelegem mai bine modul în care a influențat și continuă să influențeze cultura și literatura română.
Aveţi o carieră prolifică în jurnalism și poezie. Ne puteți povesti cum a început călătoria dumneavoastră în aceste domenii și care au fost principalele influențe sau momente definitorii care v-au ghidat în această direcție?
- Ar fi multe de spus despre începuturile poeziei și ale jurnalismului, pentru că, în cazul meu, sunt mai multe etape. Dar, încercând să rezum, pot spune că fascinația primă a venit cu volumul „Legende istorice” de Dimitrie Bolintineanu, pe care l-am primit cadou de ziua mea, pe la sfârșitul celor șapte ani de acasă. Într-atât de mult m-a impresionat acea carte că dormeam cu ea sub pernă, sedus de frumusețea desenelor, de forma literelor și de mirosul cernelii tipografice.
Când mi-amintesc cât de atractive erau abecedarele pe vremea noastră, cât de caligrafic se scria, cu tocul cu peniță și cerneală violetă, când mi-amintesc cum așezam, între paginile caietelor sau cărților, frunze îngălbenite în toate nuanțele ori staniolul de la saloanele cu zahăr furate din Pomul de Crăciun, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie, cum spune Creangă.
Adevărul este că am avut cea mai frumoasă copilărie din câte sunt posibile. (Atașez acestor rânduri o pagină din Abecedarul anului 1959, pe care am găsit-o recent pe Internet și pe care o privesc ore în șir, simțindu-mă din nou copil, dar și nedumerit de faptul că lumea de azi nu doar că și-a pierdut busola, dar parcă a luat-o de tot razna).
Eram atât de fascinat de frumusețea manualelor din vremea aceea, de portretele scriitorilor și desenele colorate care însoțeau lecțiile din clasele primare, de magia literelor de mână și de tipar, că am început să sculptez în radiere litere și nume, cu gândul la o mașină de scris și chiar la o tipografie. Țin minte că am schițat în tuș portretele grafice ale lui Creangă, Eminescu, Slavici, Caragiale, Arghezi, pe care îi consideram niște ființe venite parcă dintr-o altă lume.
Umpleam, pe atunci, blocuri mari de desen cu picturi în acuarelă, peisaje de iarnă și chipuri de fete, de femei, văzute prin revistele la care erau abonați ai mei. Am încercat și în cărbune. Mai târziu, împreună cu un prieten, ne-am construit șevalete și pictam minunatele peisaje din jurul satului. Părinții m-au trimis și la niște cursuri de desen, dar se pare că n-a fost să fie.
Tot în clasele primare, parcă, am început să scriu versuri și să „editez” cărți în regie proprie, cum se spune. Eu eram și autorul și editorul și tipograful, doar că scriam cu mâna literele de tipar, realizam coperți tari de carton, numerotam paginile și le legam unele de altele, cu lipici și cusute cu ață, cum e o carte adevărată.
Nu uit că pe la 8 ani, la Radio București, a fost difuzată o poezie umoristică, scrisă împreună cu tatăl meu, după o întâmplare hazlie la muncile câmpului. Apoi, după ce am descoperit în podul casei un bufar cu însemnările bunicului, o ladă cu foi și reviste poporale, cărți vechi, cu pilde mereu actuale sau cărți de tălmăcirea viselor, le-am transcris caligrafic în caiete de 100 de file, să nu se piardă.
Cred că ține de dramartugie perioada în care am realizat un teatru de păpuși la noi acasă, eu fiind și scenarist, și păpușar, și regizor, și casă de bilete. Apoi, impresionat de frumusețea colindelor, am încropit o trupă de teatru tematic ambulant, cu 12 actori-colindători. Am colindat prin satele din jur, cu Steaua și cu Plugușorul, până când am plecat în armată.
Din clasa a opta, dacă țin bine minte, am devenit și fotograf pentru multă vreme. Pasiunea asta s-a transformat, cu timpul, într-un mijloc de subzistență. În laboratorul foto pe care mi l-am creat, cu un Lubitel 2 și un Fed 3, plus un aparat de mărit Upa 510 (mărci rusești), zăboveam ore în șir, developând filme și fotografii, iar când nu aveam de lucru scriam, citeam, ascultam muzică sau știri la ,,Europa Liberă”, la un aparat de radio Vef 202, tot marcă rusească.
În armată, unde numai armată n-am făcut, am profitat de calitatea mea de furier de companie și am umplut cu sonete două caiete de 200 de file, dar un colonel venit în control mi le-a confiscat, pe motiv că am lipsit de la lecțiile politice care se țineau la parter, în bucătăria unității.
Acum, din toate astea, pot eu spune care au fost principalele influențe sau momente definitorii care m-au ghidat spre poezie și jurnalism?
- Ca să vă răspund totuși la întrebare, cred că declicul s-a produs după ce m-am întors din armată, ca supraviețuitor al cutremurului din 1977, după ce am văzut centrul Bucureștiului dărâmat și victimele dezastrului.
Atunci m-am simțit pentru prima oară la o răscruce de drumuri, la o răscruce de vânturi și pentru prima oară m-am întrebat încotro mă îndrept, încotro se îndreaptă viața mea. Și răspunsul, venit de undeva de la marginea universului nemărginit, a fost: spre literatură.
Dar, cum spuneam în primul „verset” din poemul „eternelia”, «născut sub stele norocoase. cineva de foarte sus m-a vegheat. cu mână puternică m-a păzit. ca să ajung aici. cu siguranţă rostul meu în această lume a fost decis de mult. rostul meu: să molipsesc cu fericirea mea această lume. în zorii ce vor veni. cu un pocal de rouă vă voi ieşi înainte. cu un surâs contagios. oricând şi oriunde. de acum şi până-n veac».
Iubită doamnă Mariana Stratulat, vă mulțumesc că mi-ați oferit prilejul de a-mi aduce aminte de momente și perioade care îmi bucură sufletul și din care nu vă pot relata decât o parte. Pentru că restul e literatură.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 4 din 25 ianuarie 2025
