Interviu

Puterea criticii literare astăzi este mult mai mică decât în secolul trecut

Puterea criticii literare astăzi este mult mai mică decât în secolul trecut

Cornel Ungureanu, unul dintre criticii literari de anvergură din România, doctor în literatura română şi comparată, cu peste 2.000 de articole publicate în presa culturală, are un parcurs profesional remarcabil: referent literar la Teatrul de Stat din Timişoara, director al Teatrului Naţional Timişoara, redactor şi redactor-şef adjunct al revistei ,,Orizont”, preşedinte al Filialei Uniunii Scriitorilor din Banat, conferenţiar la Facultatea de Arte, secţia Teatru, Universitatea de Vest Timişoara şi profesor universitar de literatura română la Facultatea de Litere, Universitatea de Vest Timişoara. Secţiunea Volume publicate ocupă o parte foarte mare a fişei sale biografice. Printre acestea se numără: ,,La umbra cărţilor în floare”, o panoramă a foiletonului critic românesc (Editura Facla, 1975), ,,Imediata noastră apropiere”, vol. I, documentar privind locul Banatului în literatura română, Editura Facla, (1980) şi vol. II (1990), ,,La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului”, vol. I (Editura Amarcord, 1995) şi vol. II (2001), ,,Mircea Eliade şi literatura exilului” (Editura Viitorul Românesc, 1995), ,,Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii” (Editura Polirom 1997) şi ,,Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă” (Ed. Polirom, 1998) – volume scrise împreună cu Adriana Babeţi; ,,Despre regi, saltimbanci şi maimuţe”, un jurnal al vieţii literare/teatrale timişorene (Editura Marineasa, 2001), ,,Mitteleuropea periferiilor”, studii de literatură comparată şi o redefinire a conceptului de Europa Centrală (Editura Polirom, 2002), ,,Geografia literară” (Editura Universităţii de Vest, 2002), ,,O istorie secretă a literaturii române”, o carte care introduce pentru prima dată în studiul istoriei literare geopolitica (Editura AULA, 2007), ,,Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte” (Editura Brumar, 2015); ,,Dialoguri” (Editura Brumar, 2001). Despre contactele cu scriitorii români din Serbia şi cu revista de literatură, artă şi cultură transfrontalieră ,,Lumina”, despre literatură, critică literară şi multe altele, Cornel Ungureanu ne-a vorbit în acest interviu.

Să începem totuşi de la început.

Care au fost împrejurările și pașii care v-au apropiat de carte, de lectură, de Litere?

De fapt, nu aveam chef să devin student. Da, la examenul de maturitate am primit felicitări după felicitări, am făcut cea mai bună lucrare la limba şi literatura română fiindcă îi citasem, cu mare iubire, nu numai pe Deşliu şi pe Andriţoiu şi pe Beniuc, dar mai citasem din ,,Brazdă peste haturi” şi din Crohmălniceanu: îi uimisem pe profesorii care ne învăţaseră şi ne-au invitat să scriem despre realismul socialist în „literatura română de azi”. Eram cel mai bun. Nu voiam să devin student fiindcă ştiam, de la Garaudy, că munca intelectuală alienează, te desprinde de esenţa umană. Te falsifică. Marx explică destul de clar – citisem cu atenţie, conspectasem, ca să ajung şi eu la aceeaşi concluzie: munca intelectuală alienează, o adevărată cunoaştere are loc doar dacă devii un bun muncitor. Între tine şi obiect nu mai există intervalul ticălos al meditaţiunii. Atingi, pui mâna, simţi unealta. Din nenorocire, profesorul de lucru manual îmi atrăgea atenţia după fiecare încercare: n-o să iasă nimic din tine, habar n-ai să ţii în mână un cleşte. O pilă. O daltă. Să dai cu ciocanul. Parcă ai două mâini strâmbe.

Fiindcă uneltele mă trădau, colegii priveau cu suspiciune prezenţa mea în atelier. Mai era şi prietenul meu Buţco (azi, Kladiva Otmar, celebritate prin Budapesta): Domnule, n-ai talent. Ca să lucrezi în fabrică, trebuie să ai talent. Uite că şi Marx…Du-te la chimie. Da, asta era replica de intelectual alienat a lui Kladiva. Înnebuneau toţi, habar n-aveau ce lume ne aşteaptă. Detestam războiul cu prietenii, cu admiratorii, cu teribilele mele rubedenii. Dacă e să fiu student, voi fi student, dar la fizică. Sau şi mai bine, la chimie.
Mai exista prin urmare un interval, o facultate în care aş putea să mă desfăşor: chimia. Dar aici se duceau colegii mei cei buni, mai deştepţi decât mine. Dacă ei se îndoiesc încă de şansele lor de a intra la chimie, cum voi intra eu la chimie? Chimia e profesiunea elitelor. În liceul la care învăţasem laboratorul profesorului Ciric era teritoriu sacru. Eprubetele adăposteau miracole, doar unii dintre noi aveau dreptul să se atingă de ele. Laboratorul lui Ciric era locul aleşilor. Fiica mea a devenit chimistă. S-a specializat la Paris şi la New York. Când e întrebată de ce a ales chimia, spune că dacă n-am ales-o eu…s-a sacrificat ea.

Ce v-a îndreptat înspre cariera de critic literar? De ce aceasta și nu altceva?

În ultimii ani de liceu, la Caransebeş (1959 – 1960) l-am cunoscut, într-unul din cenaclurile oraşului, pe Sorin Titel, de care m-am apropiat după 1964, când se mutase la Timişoara. Profesor lângă Caransebeş, după 1965, visam să scriu roman. Am scris unul despre «Clopotele şi câinii» de la Vălişoara (aşa se numea satul în care eram profesor). Romanul a fost bine primit la Editura Tineretului din Cluj dar, transferat la Albatros, mi s-a restituit cu semne multe pe fiecare pagină. N-am mai ajuns prozator fiindcă în 1970 am fost angajat redactor la ,,Orizont” şi, cum nu era alt redactor la secţia de critică trebuia să scriu «cronica literară». Mai serios, din 1972, când revista devenea săptămânal. Primeam cca 29 de cărţi din care trebuia să aleg, pentru cronica literară, două-trei, între care să fie una a scriitorilor locali. După 1990 revista a devenit lunară şi un coleg al meu scria «cronică». Eu, documentar, altfel de cronică de istorie literară.

Interviu realizat de
Marina KALKAN

Articolul integral îl puteți citi în numărul 4 din 27 ianuarie