Serbia
22
clear sky

Tot ceea ce este scris are propria viață

Aceasta ar fi o poveste complet obișnuită, dar în realitate este neobișnuită, deoarece i se impun răspunsurile la întrebarea – cum se desfăşoara viaţa unui om obișnuit cu nume și prenume, având în vedere că în ființa sa convieţuiesc un scriitor și un jurnalist.

Cineva care decide să se ocupe de scris, pe lângă talent și dorință, ar trebui să aibă multă încredere în forţele proprii. Să se clatine, pentru că scrisul are multe provocări, vârtejuri, capcane… Când aţi pătruns în „magia cuvântului scris” și când aţi descoperit că sunteţi suficient de curajos ca să vă descoperiţi şi oferiţi gândurile lumii întregi?

Primul pas spre lumea cuvântului scris, l-am făcut prin lectura cărţilor. Mi-a plăcut foarte mult să citesc. În anul 1959, fiind elev în clasa a III-a școlii primare din satul Šuljam din Fruška Gora, am fost într-o excursie la Belgrad, organizată de profesorul nostru. Am avut ocazia să vizităm tipografia „Politika”. Atunci unul dintre principalii maeștri ai „rotației” care făcea mult zgomot aruncând ziare tipărite pe bandă, a adus o carte și ne-a întrebat: „De ce oamenii poartă bretele?” Am tăcut cu toții, dar la un moment dat eu am îndrăznit să răspund: „Ca să nu le cadă pantalonii!” Am primit cadou cartea autoarei Olga Skakavac „Întâlniri cu Tito”. În acel moment, copiii fiind, nici măcar nu ştiam cine este Tito, dar apoi profesorul ne-a explicat la ore. Încă mai păstrez acea carte și astăzi. Pe atunci nici nu am visat că tocmai „cartea” va deveni tovarășul meu etern și membru al familiei mele. Al doilea pas spre scris a fost dragostea mea pentru recitare, iar punctul de cotitură decisiv în viața mea a fost boala pulmonară. Am stat opt luni țintuit la pat, mereu cu o fereastră deschisă, prin care trebuia să fie tot timpul aer proaspăt. Singurătatea și precocitatea cu o boală periculoasă, cărțile de pe dulap, caietele și creioanele, şi privirea mea constant spre ele, m-au îndreptat spre încercarea de a scrie ceva. La 4 ianuarie 1964 am scris prima poezie, pe care am întitulat-o „Peisaj de iarnă”. De atunci începe drumul meu spre lumea literară. Cotidianul „Ziarul de Srem” – suplimentul pentru copii, a publicat primele mele creaţii în 1967, iar doi ani mai târziu, ca poet tânăr pentru copii, încep să public creaţii în „Politika”, fiind cel mai tânăr printre numele mari ale literaturii. Aceasta a fost crucial pentru decizia mea finală.

Un condor în vis a zburat cu poezia dumneavoastră şi a dăruit-o unor oameni din lumea largă. În schimb, v-a lăsat o pană, cu care aţi scris „o mie de metri de scrisori”. A fost acesta doar un vis? Pe unde tot condorul a dus şi a „semănat” poezia dumneavoastră?

M-am reîntors în copilărie, mi-a revenit amintirea zilelor când eram bolnav și țintuit la pat. În afară de casnicii care trebuiau să plece în timpul zilei, mi-au ținut constant companie lucrurile de pe noptiera și păsările care aterizau curios pe fereastră. Când am început să le las firimituri, veneau regulat. Vrăbiile și porumbeii, păsările mici erau marii mei prieteni. Pentru mine, erau păsări mari. Mi-am amintit și de o înregistrare în latină din 1702 care spune că pe un deal numit Šuljamačka glavica, deasupra satului meu de pe Fruška Gora, localnicii au văzut un dragon cu aripile desfăcute. Mai târziu s-a dovedit că acolo trăiau păsări uriașe. I-am considerat strămoșii condorului. Am legat totul, am scris o poezie și i-am dat-o condorului meu, care vorbea despre visul lui în visul meu. Așa că noi doi am devenit luptători pentru conservarea Planetei Pământ, singura noastră casă mare și comună pentru toate vietăţile. Într-adevăr, visul s-a împlinit. Prietenul meu condor a „semănat” poezia în toate colțurile lumii. Timp de trei ani, am creat cartea „Visul condorului…” cu poezia „Joc tragic de cuvinte”. Era perioada pandemiei de corona, am petrecut o mie de zile și nopți scriind, mi-am făcut o mie de prieteni care au tradus poezia sau au citit-o tradusă și le-am scris o mie de metri de scrisori. Și a meritat să fac acest sacrificiu pentru o astfel de carte. Astăzi, din o sută de case de pe stradă, doar în curtea noastră, pe un brad, ciripesc. Le hrănim în fiecare zi. Prietenia nu are preţ şi nici o dată de expirare.

Mariana STRATULAT

Articolul integral îl puteți citi în numărul 69 din 28-29 aprilie