Serbia
21
clear sky

Vincențiu Babeș: familia, studiile și primii pași în viață

Ecourile înființării Societății Literare (Academice) Române au fost, la acea vreme,  multiple și excelente, îndeosebi peste munți, în Transilvania, la fel și în Banat, Bucovina, Basarabia și în sudul Dunării. Au existat aprecieri precum: ,,Măreața va fi acea ziuă în care reprezentanții națiunii împrăștiați de soartă în șapte țări se vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut când fratele din Pind strânge mâna cu fratele de la Criș”.[i]

Oamenii de seamă care au fondat-o ca instituție academică a tuturor românilor au chemat, în rândurile lor, 21 de fondatori din toate provinciile românești: patru din Muntenia, trei din Moldova, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Macedonia, trei din Transilvania, doi din Maramureș și doi din Banat. Bănățenii fondatori au fost Vincențiu Babeș și Andrei Mocioni.

Vincențiu Babeș s-a născut în Banat, în satul Hodoni, nu departe de Timișoara. Iacob Babeș, bunicul său prin adopție, nu avea fii și nepoți proprii, astfel că l-a înfiat pe Grigore Călușeru, devenit Grigore Babeș, în a cărui căsnicie s-au născut doi fii: Vincențiu Babeș, născut la 1 ianuarie 1821 și celălalt, Isaia.[ii]

Despre Grigore Călușeru, tatăl lui Vincențiu Babeș, știm foarte puține. Nici Vincențiu nu-și amintește multe despre el. Pare-se că a murit în tinerețe, lăsând copiii în grija bătrânilor din casă. Vincențiu a copilărit în familie, la Hodoni, dar și în satele învecinate, la rudele familiei, la Igriș și până la Coștei (în Banatul românesc), Chișoda, Utvin, Beregsău, Călacea, Murani, Jadani, Remetea și Urseni.

În anul 1826 a început primele clase.[iii] Până în anul 1830 a învățat în satul Hodoni,  de unde trece la Timișoara, la o școală sârbească (1830-1831). Din 1831 până în 1833 a făcut două clase ,,normale” la o școală germană. În perioada  1833 -1839 a terminat gimnaziul la Timișoara și la Sremski Karlovci, în Voivodina. A absolvit apoi studiile medii și liceul la Seghedin (1839-1841). După terminarea liceului tânărul Vincențiu Babeș frecventează, la Arad, cursurile pedagogice-teoretice la Seminarul Preparandiei. Între  anii 1843 și 1845 a urmat doi ani de Drept la Universitatea din Pesta. După absolvirea acestuia, din septembrie 1846 și până la sfârșitul anului 1848  face practică la Tabla Regeascădin Arad. În paralel este numit profesor suplimentar la Preparandia Episcopiei Aradului, ocupând pentru scurt timp  postul de inspector interimar al școlilor românești din comitatul Caraș și Granița Militară din Banat, unde,  după aprecierile lui G. Joandrea, ,,atenția lui Vincențiu Babeș s-a îndreptat și asupra altor aspecte ale activității didactice. El a pus în legătură directă nevoia stringentă în care se aflau românii de a difuza știința de carte și cultură în masă largă a poporului, idee moștenită parțial prin intermediul tradiției luministe, cu limba și limbajul în care urma să se desfășoare acest proces. Învățământul, căruia îi revenea în mare parte această sarcină, avea în concepția lui Babeș menirea de a-și aduce cu râvnă contribuția. El insistă deci pe lângă învățători, ca la rândul lor să stăruiească pentru o valorificare cât mai amplă a elementelor în limbă și cultură moștenite de români, de la strămoșii lor romani. Învățătorii erau chemați să lupte împotriva tutelei culturale slavizante, impuse în ultimele două secole de supremația spirituală a ierarhiei clericale sârbești. Această haină, prea strâmtă pentru aspirațiile culturale ale românilor, trebuie înlăturată. Atitudinea lui datorează prea puțin influenței curentului latinist; ce vine în continuarea unor năzuințe profesate  și înainte de spiritele cucerătoare ale Banatului: Tichindeal, Iorgovici, Gavra, Nicoară, Bojincă, Tincu Velia și alții. El trăia, de fapt, frământările unei generații care se străduia, în plină renaștere națională, să înlăture tiparele neîncăpătoare în care spiritul românesc al bănățenilor se simțea oprimat…”[iv]

În 17 decembrie 1849  îl găsim pe Vincențiu Babeș  la Viena, angajat în acțiuni care îl vor pune în legătură cu alți reprezentanți ai românilor veniți din toate părțile locuite de ei în monarhie.  În capitala imperiului ajunge să ocupe posturi înalte în justiție. În februarie 1851 a fost numit secretar la Curtea Supremă de Justiție și Casația din Viena, iar în 1859 devenea secretar aulic imperial. În 1862, va ajunge, fără să dorească prea mult, referent pentru cauzele criminale la Cancelaria Aulică a Ungariei din Viena, pentru ca  în august 1863  să fie mutat la Tabla Regească din Pesta în calitate de jude suprem.[v]

Între timp, în 30 iulie/11 august 1851, la Viena,  se căsătorește cu Sofia Goldsheider, la vârsta de 19 ani. Ei vor avea nouă copii, unii născuți la Viena, iar ceilalți, după mutarea familiei,  la Pesta.[vi] Toți copiii au urmat studii universitare la Viena și Budapesta, cu bursele familiei Mocioni.

          .

Acad. Costa ROȘU

Articolul integral îl puteți citi în numărul 5 din 30 ianuarie 2021 


[i]Revista ”Familia”, 1866, nr. 11, 15/27 aprilie

[ii] V. Bugariu, Figuri bănățene, 1856, p. 76.

[iii] St. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, T. Morariu, George Bariț și contemporanii săi, vol. I, București, 1973, p. 159.

[iv] Arhiva Babeș, pachet VI, nr. 76.

[v] Arhiva Babeș, pachet VI, nr. 77, Vincențiu Babeș era atunci ,,Hofraths Secretar”.

[vi] Aurel (viitorul chimist de renume), Victor (faimosul microbiolog), Alexandrina, Angelina, Emil, Sever, Alma, Titus și Cornel.