Živko Nikolić este un poet de excepție, a cărui carieră impresionantă se întinde pe mai bine de cinci decenii. Creativitatea sa remarcabilă, sensibilitatea artistică și contribuția substanțială la poezia contemporană fac ca fiecare cuvânt al său să fie o invitație într-o lume a imaginației, emoțiilor și reflecțiilor profunde. Este autorul a peste douăzeci de volume de poezie, laureat al unor premii prestigioase și prezent în numeroase antologii internaționale. În paralel cu activitatea literară, este pasionat de fotografie, având șapte expoziții personale. Contribuie activ la viața culturală a Serbiei, fiind președintele Societății Literare „Sfântul Sava” din Belgrad.
Živko Nikolić s-a născut în 1958, în Koprivnica, lângă Zaječar, loc de care este legat și astăzi. A publicat următoarele volume de poezii: „Apropierea” (1982), „Privirea albă” (1986), „Zile neobișnuite” (1987), „Trezirea în amurg” (1989), „Zonele estice” (1992), „Modelarea spumei” (1994), „Începutul verii” (1994), „Sub praf” (1997), „Praf și speranță” (2000), „Focuri mobile” (2002), „Culoarea invizibilă” (2004), „Steaua Nordului” (2005), „Oglinda de lut” (2005), „Doar un cuvânt” (2006), „Izvorul pe piatră” (2007), „Migrarea în vreme rea” (2010), „Cântare, praf și speranță” (bilingv, în sârbă și franceză, 2014), „Promisiunea” (2014), „Cea mai mare bucurie” (2016), „Degetul arătător călătorește” (2018), „Lumina din adânc” (2020), „Imagini fugare” (bilingv, în sârbă și engleză, 2021), „Dincolo de toate” (bilingv, în sârbă și maghiară, 2024).
Pentru volumul „Sub praf” (1997), a primit Premiul „Đura Jakšić” în 1998. Pentru volumul „Izvorul pe piatră” (2007) a fost distins cu Premiul „Rade Tomić” în 2007, iar pentru volumul „Promisiunea” (2014), a primit Premiul „Sigiliul Cneazului Lazar” în 2015. De asemenea, la manifestarea „Orfeu pe Dunăre”, organizată la Kostolac, a fost laureat al Premiului „Cununa Euridicei” pentru cel mai frumos vers de dragoste (2016).
Este inclus în toate antologiile importante de poezie sârbă, publicate în ultimii ani. Poeziile sale au fost traduse în franceză, spaniolă, engleză, italiană, slovenă, macedoneană, suedeză, bulgară și română. A alcătuit următoarele antologii: „Urme poetice la Zaječar” (2023), împreună cu Miloš Petković și „Amintire de la sfârșitul secolului XX – antologie de poeți născuți între 1951–1960” (2023).
Este președintele Societății Literare „Sfântul Sava” de aproape treizeci de ani, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia din 1988 și al Societății Literare Sârbești de la înființarea acesteia, în 2001. Este unul dintre fondatorii „Fabricii de vise din Belgrad” (1988). Se ocupă și de fotografie. Până în prezent a organizat șapte expoziții personale. Locuiește la Belgrad din 1978.
V-ați născut în Koprivnica, lângă Zaječar, iar de mai multe decenii trăiți la Belgrad. Cum a influențat această „dublă apartenență” poezia și sensibilitatea dumneavoastră artistică?
Această dublă apartenență și-a pus amprenta asupra creației mele doar într-o anumită măsură. Am început să scriu poezii la nici 12 ani, pe când eram elev în clasa a cincea. Scriu și astăzi, fără întrerupere. M-am născut la Koprivnica, care se află pe drumul de la Zaječar spre Negotin, într-o casă, ca și toți strămoșii mei (doar sora mea, un an mai târziu, s-a născut la spital). Legătura cu casa natală, curtea și cu întreaga ambianță de la sat m-a format atât ca persoană, cât și ca poet. La nici douăzeci de ani am venit la Belgrad, unde trăiesc și astăzi, însă nu am întrerupt niciodată legătura cu satul. Singurul regret este că satul meu, Koprivnica, se află departe, în extremitatea estică a Serbiei, la granița cu Bulgaria; aș merge mai des la sat dacă ar fi mai aproape. Acolo am crescut, acolo am cunoscut lumea. Chiar și astăzi, când scriu poezii și când în ele pomenesc cerul, câmpiile, iarba, copacii și tot ceea ce poate fi privit și trăit în natură, toate sunt legate de acea natură, de acea abundență de frumusețe care dăinuie acolo de secole.
O parte din creația mea poetică, concretizată în volumele ,,Beli vid” (1986), ,,Zonele răsăritene” (1992), ,,Focuri mișcătoare” (2002), ,,Izvorul pe piatră” (2007) și ,,Strămutare pe timp nepotrivit” (2010), este legată de moștenirea mitică, de obiceiurile și credințele care există acolo, în estul Serbiei și care, cel puțin parțial, sunt vii și astăzi. Cealaltă parte a creației mele, reflectată în volume precum ,,Apropierea” (1982), ,,Zile neobișnuite” (1987), ,,Trezirea la ceas de seară” (1989), ,,Sub cenușă” (1997), ,,Culoare invizibilă” (2004), ,,Promisiunea” (2014), ,,Lumina din adâncuri” (2020), este legată de problemele existențiale ale omului contemporan. Acestor cărți li se alătură și volumele în care sunt adunate poeziile dedicate femeilor, adică poeziile mele de dragoste. E vorba despre antologiile ,,Steaua Nordului” (2005) și ,,Degetul arătător călătorește” (2018). Toate acestea sunt în întregime legate de viața pe care o trăiesc la Belgrad.
Astfel, cele două fluxuri ale vieții mele (din sat și din Belgrad) se confruntă și se completează în creația mea, iar eu, sincer, în amândouă mă simt pe deplin „la mine acasă”. Nu am de gând să renunț la niciunul.
Volumul dumneavoastră de debut, „Apropierea”, a apărut în 1982, deschizând un parcurs care între timp s-a conturat într-o impresionantă creație poetică. Cum ați caracteriza această călătorie creatoare, de la primele versuri până la prezent?
Prima mea încercare de a scrie o poezie s-a petrecut pe când aveam 11 ani și frecventam clasa a patra a școlii elementare. Până în clasa a patra frecventam școala din Koprivnica, satul în care m-am născut, iar din clasa a cincea până în a opta am urmat cursurile în satul vecin, Salaš. Totul a început atunci, mai întâi prin interesul pentru cărți și lectură, iar apoi și pentru scrierea poeziilor. În clasa a patra, în mai 1969, am avut prima lucrare scrisă, redactată cu stiloul, în așa-numitul „caiet de exerciții”, un caiet mare cu coperți albastre. Nu-mi amintesc nici tema lucrării, nici ce am scris eu. Îmi amintesc doar că una dintre colegele mele de școală a încadrat în lucrarea ei o poezie a unui poet cunoscut și că învățătoarea a reacționat. Nu-mi mai amintesc nici numele fetei, nici poezia pe care a copiat-o, doar cuvintele învățătoarei noastre, Desanka Urošević, mi s-au întipărit în memorie: „E frumos că ai copiat poezia unui poet cunoscut, însă ar fi și mai frumos dacă ai scrie singură o poezie. Este un lucru mare!”. Lucrul acesta m-a frământat. După-amiază, după școală, am încercat să scriu măcar câteva versuri și – nu mi-a ieșit. N-am reușit să notez nimic. Nu știam atunci cum se scrie o poezie.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 41 din 11 octombrie 2025
