Oricine o cunoaște pe educatoarea și solista vocală, Voichița Popovici Rađenović, știe că e vorba de o femeie sufletistă, care s-a născut și trăiește cu muzica. E o mare plăcere și onoare de a sta de vorbă cu dânsa. Cele aproape trei ore petrecute împreună, au fost degajate, am depănat amintiri, am cântat și ne-am amintit de cele mai frumoase cântece românești, dar și sârbești.
Vocea sa duioasă, cu priviri calde și nostalgia vremurilor apuse din poveștile auzite, presărate cu câte un cântec în pauze, mi-au confirmat de ce această interpretă, la Satu Nou, este poreclită ,,Voichița noastră, privighetoarea cea care ne cântă și ne încântă”.
Cunoscută în întregul Banat datorită vocii sale specifice, cu peste 100 de înregistrări, având parte de o viață destul de dură și nemiloasă, nu și-a pierdut voința de a trăi și optimismul, precum nici acea dragoste față de muzică și tradiție, pe care cu multă însuflețire a încercat să o sădească, ani la rând, și micilor preșcolari, de care a fost deosebit de atașată.
Cu octogenara Voichița Popovici Rađenović, născută în anul 1943, la Satu Nou, am stabilit o întâlnire în casa ei impozantă și frumoasă din cartierul Misa din Panciova. De la intrare am rămas uimită de cromatica florilor și a numeroaselor picturi ce împodobesc pereții casei. Am zâmbit ambele. Eram convinsă, fără să mai întreb, că acele minunate picturi sunt realizate de fratele ei, pictorul academic, Ionel Popovici, de altfel colegul nostru de la Casa de Presă și Editură ,,Libertatea”, astăzi pensionar. Totuși, trebuia să o întreb care e secretul florilor, de sunt atât de frumoase și de verzi, cu frunze mari, bogate. Am primit următorul răspuns:
- Le tratez cu multă dragoste și zilnic le cânt. Fiind specializată în biologie, avem o comunicare deosebită, și ele simt dragostea acordată. Se pare că și lor le place – a răspuns interlocutoarea, la care iarăși am zâmbit ambele.
Cum izbutește să se apere de răul din jur, era clar că răspunsul va fi: prin cântec. Cântecul este leacul tuturor bolilor și necazurilor din viață, constată interlocutoarea.
Despre copilăria sa a mărturisit că nu a fost una deloc ușoară. După pierderea mamei, la o vârstă destul de fragedă, a fost nevoită să preia obligațiile casei, să facă mâncare, curat, să îl îngrijească pe fratele mai mic cu șapte ani, și astfel s-a și maturizat mult mai devreme.
Clasele școlii primare le-a terminat în satul natal, iar în anul 1958 a înscris liceul de la Vârșeț. În urma absolvirii lui a înscris Academia Pedagogică de la Belgrad, secția biologie.
La întrebarea cum a îndrăgit muzica populară, de la cine a dobândit dragostea pentru muzică, răspunsul interlocutoarei era clar: - Eu nu am îndrăgit-o. M-am născut cu muzica. Am avut dorința, până încă era soțul Dragan în viață, să particip la concursul muzical ,,Nikad nije kasno” (Niciodată nu este târziu). Și chiar am stabilit ce cântece să cânt și dacă mă întreabă, cum am îndrăgit muzica, m-am gândit să răspund: Eu când m-am născut, mai întâi am cântat, apoi am zâmbit și am plâns. Iar acum totul este invers. Mai întâi plâng, iar de cântat, o fac doar când am cui să cânt. La mine muzica este sădită în fiecare celulă a corpului. Poate este de necrezut, dar când sunt singură acasă, încui ușile și cânt. Eu cânt un gen muzical care nu este pe placul copiilor. Fetele mele, într-adevăr, ascultă muzică populară de calitate, dar astăzi, unde ai ocazia, la vârsta aceasta, unde să mă duc să cânt?! – se întreabă și continuă – Nu pot să răspund cum am îndrăgit muzica, poate doar să afirm că în timp am îndrăgit unele genuri muzicale. Ca şi copil, am ascultat cu mătușa, care e mai în vârstă ca mine cu 6,7 ani. Am ascultat piesele de la radio, pe atunci aveam aparatul Kosmaj. Și când aveam puțin timp, deși nu prea îl aveam, am memorat cântecele care îmi plăceau, învățam melodia să o interpretez, iar mătușa mea a transcris textul și îl scria în românește, deși cântecul era în limba sârbă. Și așa am învățam eu cântecele. De mică mereu am cântat. Îmi amintesc că eram micuță când s-au adunat tinerii în stradă, în fața unei case, unde era un legănuș. Voiam și eu să merg acolo cu ei, dar nu îmi permiteau decât dacă le cânt. Și așa mergeam cu ei, stăteam la o parte și le cântam. Sunt atâtea momente semnificative în viață. Dacă aș avea pe cineva să scrie un roman despre mine, cred că zece cărți ar fi puțin, fiindcă am avut o viață absolut grea. Și dacă mă plâng, nimeni nu mă crede – menționează interlocutoarea.
Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 33 din 13 august 2022
