Trebuie să recunoaștem că oamenilor nu le sunt prea dragi conducătorii. Biserica se roagă pentru ei, pentru că, așa cum le scrie Sfântul Apostol Pavel creștinilor din Roma antică: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” ( Romani 13,1), dar și pentru că în legătura strânsă ce a existat între Biserică și Stat în Imperiul
Bizantin, împăratul era un sprijinitor, dar și un conducător al vieții, inclusiv religioase.
Sfântul Apostol Pavel mai scrie un lucru extraordinar, și anume că „…dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Vedeți, deci, să nu vă fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea.” Oamenilor însă, nu le sunt prea dragi conducătorii, pentru că de-a lungul istoriei, stăpânitorii pământești și vremelnici nu s-au comportat conform cuvântului Sfintei Scripturi. Au fost însă și oameni providențiali pentru dezvoltarea și afirmarea creștinismului și, acești oameni sunt pomeniți de
Biserică în rândul sfinților. An de an, pe 21 mai, atât biserica ortodoxă, cât și cea catolică îi sărbătoresc pe Sfinții Împărați Constantin și maica sa Împărăteasa Elena, cei „întocmai cu apostolii”, Constantin fiind împăratul roman care a acordat adevărata libertate creștinismului, iar Împărăteasa Elena fiind cea care a sprijinit creștinismul ce era la început. Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu povestesc cum a început totul. În ajunul luptei din 28 octombrie 312 d.Hr., în care s-a confruntat cu Maxențiu, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer, deasupra soarelui, ziua, o cruce luminoasă.
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 20 din 20 mai
