Pe Florina Ariana Colgia ați avut prilej de a o cunoaște ca scriitoare în spatele interviurilor cu scriitori în grai din Banatul sârbesc și românesc, publicate în ultimii doi ani în săptămânalul „Libertatea”. În interviul de față, veți avea ocazia de a face cunoștință cu scriitoarea însăși, care nu numai că scrie poezii și povești în grai și în limba literară, dar şi povestește despre oameni și tradiții moștenite în Banat. De asemenea, organizează diverse evenimente culturale cu accentul pe tradițiile și obiceiurile din această zonă.
Cititorii noștri v-au cunoscut ca autoarea interviurilor cu scriitori în grai. Dar cine este, de fapt, Florina Ariana Colgia? Ne puteți dezvălui mai multe despre dumneavoastră?
Cred că Florina Ariana Colgia este puțin din tot ceea ce face, dar până acum mărturisesc că m-am regăsit cel mai mult în rolul de copil, poate de aceea am atât de multe acțiuni cu cei mici și pentru ei. Ca să fiu mai specifică aș putea spune că iubesc florile, poveștile, culorile, arta, muzica, oamenii, armonia, frumosul și binele. Nu mă înțeleg însă deloc cu egoismul, mojicia și cu această individualitate feroce, cu nevoia impetuoasă de impostură, care definește societatea noastră în prezent. Nu pot să o înțeleg.
În biografia dumneavoastră, am remarcat un aspect interesant. Deși v-ați specializat în domeniile Finanțe-Bănci, Științe Politice și Psihologie, ați ales să scrieți poezii în grai, cărți de povești pentru copii și articole pe diferite teme. Ce v-a determinat să vă orientați către aceste domenii aparent diferite?
Înainte de a merge la școală toți mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare. Eu răspundeam destul de simplu: țăran! Când a auzit mama așa ceva m-a înscris repede la Liceul Pedagogic din Timișoara să nu cumva să nu se aleagă nimic de mine. Am terminat un liceu teoretic și o meserie practică era de acum obligatorie. Problema sufletului meu a rămas totuși faptul că eu scriam poezie încă înainte să merg la școală, înainte să o pot scrie eu însămi. Mama o scria pentru mine seara, înainte de culcare într-o agendă cu coperți verzi, moi și foarte fine. Erau poezii de copii, de care învățătoarea mea nu a fost vreodată interesată și nici vreun alt profesor ulterior. Dacă mai scriam câte ceva, ascundeam. Cred că impactul pe care lucrurile serioase ale lumii acesteia l-au avut asupra mea mi-au obturat pentru o vreme latura creativă. Până în 2013, când asistând la Cenaclul Brâncuși din Timișoara, unde mama fusese invitată să cânte, pentru vocea ei de aur, am auzit un domn mai în vârstă, domnul Bradu, care-și recita poeziile scrise.
În acel moment, un gând mi-a trecut prin minte. Dacă acest domn poate, pot și eu! În acea zi, întoarsă acasă, am scris o poezie lirică și una în grai bănățean. Toți au rămas surprinși, inclusiv eu. Pentru că nu mai dădeam semne de viață în acea cale. Din fericire însă și Dumnezeu avea un plan cu mine. I-a lăsat pe pământeni să facă din mine un om structurat și ordonat, dar mi-a trimis și darul inspirației și al bucuriei de viață. Deși ultimele au câștigat net bătălia în viața mea, nu cred că m-aș descurca fără celelalte.
Interviu realizat de Sanela CRĂINEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 13 din 30 martie
