La finalul mandatului său diplomatic în Republica Serbia, domnul Mihai Șerban privește retrospectiv asupra unei perioade marcate de dialog, cooperare și apropiere între oameni. În acest interviu, vorbește despre experiențele care l-au format, despre relația cu comunitatea românească din Serbia, despre evoluția relațiilor româno-sârbe și despre valorile care, dincolo de funcții și mandate, dau sens diplomației: respectul, încrederea și continuitatea.
Domnule Șerban, fiecare misiune diplomatică reprezintă un capitol aparte în viața unui diplomat. Privind acum în urmă, care este imaginea care sintetizează, pentru dumneavoastră, anii petrecuți la Belgrad? Ce v-a rămas cel mai profund întipărit în memorie din această experiență?
Într-o epocă în care alergăm tot mai mult și avem tot mai puțin timp să ne întâlnim cu noi înșine, aici am regăsit o normalitate aproape arhaică, o apropiere de esențe, pe care societățile noastre moderne o pierd.
Nu de puține ori, gândul m-a purtat către Cumințenia Pământului a lui Brâncuși. Această sculptură nu vorbește doar despre frumusețea artei, ci despre condiția umană însăși. Despre echilibrul fragil dintre tăcere și rostire, dintre sacru și profan, dintre rădăcină și devenire. În chipurile românilor de aici am regăsit ceva din acea înțelepciune tăcută pe care Brâncuși a reușit să o cioplească în piatră: o demnitate care nu are nevoie de cuvinte mari, o împăcare cu ritmul firesc al vieții și o legătură profundă cu pământul, cu familia, cu credința și cu tradițiile care le hrănesc identitatea.
Românii din Serbia m-au făcut să înțeleg că rădăcinile nu sunt doar memoria trecutului, ci și condiția viitorului. Atât timp cât limba, obiceiurile și credința rămân vii, oamenii nu își pierd locul în istorie. Ele sunt asemenea rădăcinilor unui copac: nu se văd întotdeauna, dar din ele își trage seva întreaga coroană.
Alături de această lumină rămâne o melancolie discretă. Ea izvorăște din destinul unei comunități care trăiește de generații între două repere sufletești. Sunt cetățeni devotați ai statului în care trăiesc, contribuie la dezvoltarea lui și îl respectă, dar în același timp păstrează o legătură afectivă profundă cu România. Este o așezare delicată între două apartenențe, între două iubiri care nu se exclud, dar care cer, zi de zi, echilibru și răbdare.
Melancolia vine și din visele pe care timpul le-a amânat. Din speranța ca limba română să fie auzită încă multe generații de acum înainte, ca tradițiile să nu devină doar pagini de muzeu, iar copiii și nepoții lor să poată spune, cu aceeași naturalețe, cine sunt și de unde vin. Identitatea este asemenea unei flăcări: dacă nu este vegheată cu grijă, nu se stinge deodată, ci se împuținează încet, aproape pe nesimțite.
Ca diplomat, am încercat să contribui, atât cât mi-a stat în putere, la întărirea acestei punți sufletești dintre comunitate și România. Dar dincolo de proiecte, de programe și de rezultatele instituționale, rămân oamenii. Privirile lor, poveștile lor și demnitatea tăcută cu care își poartă destinul.
Plec din Serbia cu un profund sentiment de recunoștință. Comunitatea românească de aici mi-a reamintit că adevărata identitate nu se afirmă prin vorbe, ci prin felul în care îți trăiești fiecare zi. Iar poate cea mai importantă lecție pe care o duc cu mine este aceea că modernitatea nu înseamnă să ne îndepărtăm de rădăcini, ci să găsim puterea de a le purta cu noi, oriunde ne-ar așeza viața.
Serbia este o țară cu o identitate puternică, cu o istorie complexă și cu oameni care pun mare preț pe relațiile personale. Ce v-a impresionat cel mai mult la oamenii de aici și ce credeți că românii și sârbii au în comun mai mult decât se spune de obicei?
Sârbii își poartă identitatea cu naturalețe. Au un respect profund pentru familie, pentru prietenie, pentru tradiții și pentru memoria locurilor din care provin. În relațiile personale există o căldură aparte, o sinceritate care nu se construiește în grabă, ci se câștigă în timp. Iar odată câștigată, rămâne.
În acești ani am înțeles că popoarele noastre seamănă mai mult decât suntem, uneori, dispuși să recunoaștem. Ne asemănăm în felul în care ne raportăm la familie, la credință, la satul copilăriei, la bucuriile simple și la memoria celor care au fost înaintea noastră. Există o sensibilitate comună față de rădăcini, un respect pentru trecut și o anumită discreție în felul de a ne purta demnitatea.
Românii și sârbii au împărțit de-a lungul secolelor mai mult decât o vecinătate geografică. Au împărțit istorie. Au traversat împreună perioade de liniște și de încercare, au cunoscut, fiecare în felul său, momente de afirmare și momente de cumpănă. Au câștigat și au pierdut, și unii, și ceilalți. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este că această istorie comună nu a fost dominată de resentiment, ci, în cea mai mare parte, de o conviețuire firească, de respect reciproc și de capacitatea de a rămâne vecini buni chiar și atunci când vremurile nu au fost întotdeauna simple.
Poate că cel mai frumos simbol al acestei apropieri rămâne Dunărea. De obicei spunem că un fluviu desparte. Eu cred că Dunărea, în cazul nostru, a făcut exact contrariul. Ea a purtat oameni, idei, credințe, negustori, meșteșugari, familii și destine de pe un mal pe celălalt. Uneori a fost hotar, dar mult mai des a fost punte. A ținut aproape fragmente importante din istoria noastră comună și ne-a amintit că vecinătatea nu este doar o realitate geografică, ci și o responsabilitate morală.
Desigur, se putea mai mult. Întotdeauna se poate mai mult. Privind în urmă, cred că România și Serbia ar fi putut descoperi mai devreme cât de multe valori împărtășesc și cât de firesc le este să construiască împreună. Dar poate că relațiile dintre popoare seamănă cu relațiile dintre oameni: nu se măsoară doar prin intensitatea momentelor, ci prin continuitatea încrederii.
Plec de aici cu convingerea că între români și sârbi există o afinitate profundă, construită nu doar pe istorie, ci și pe o anumită înțelegere a vieții. Este o apropiere discretă, lipsită de gesturi spectaculoase, dar tocmai de aceea durabilă. Iar aceasta reprezintă, cred, una dintre cele mai valoroase temelii pe care poate continua să se dezvolte prietenia dintre cele două popoare.
Relațiile dintre România și Serbia sunt considerate de multe ori un model de bună vecinătate în regiune. Din perspectiva dumneavoastră, care sunt elementele care fac această relație atât de solidă și unde vedeți cele mai mari oportunități de dezvoltare în anii următori?
Relația dintre România și Serbia are o particularitate rar întâlnită în această parte a Europei: este construită pe continuitate și respect reciproc. De-a lungul istoriei, cele două state au traversat perioade complexe, însă au reușit să păstreze un dialog constant și o cooperare lipsită de tensiuni majore, consolidând un parteneriat bazat pe predictibilitate și bună-credință. Dunărea, care ne unește geografic, a devenit în timp și un simbol al legăturii dintre cele două popoare, iar comunitățile românești din Serbia și cea sârbă din România reprezintă punți vii de apropiere, contribuind la păstrarea identității culturale și la consolidarea dialogului dintre societățile noastre.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 8 august 2026
