Punctul culminant al sărbătorilor din luna septembrie este praznicul Înălţării Sfintei Cruci, pe care-l prăznuim în 14 septembrie, în fiecare an. Preţuirea pe care Biserica o acordă Sfintei Cruci este imensă, adevăr demonstrat de cultul aşa de bogat al Sfintei Cruci şi de atât de multe zile de prăznuire în cursul anului bisericesc.
Din toate acestea trebuie să înțelegem că rolul ei în istoria mântuirii este covârşitor, chiar dacă înţelesul său imediat, fizic, ne duce cu gândul la faptul că Sfânta Cruce este un obiect de tortură destinat execuţiei făcătorilor de rele. Astfel, în epoca primară a creștinismului, alături de crucea obişnuită – crux immissa (+) pe care, conform informaţiilor ce au ajuns până la noi, ar fi pătimit şi Mântuitorul Hristos, mai erau folosite cu aceeaşi finalitate nefastă, ucigașă şi crux commissa (T) sau crucea Sfântului Anton, corespondentă a literei ,,tau” din alfabetul grecesc, crux decussata sau crucea Sfântului Andrei, corespondenta literei X din acelaşi alfabet, precum şi crucea simplă, numită crux simplex, care era un stâlp de lemn aşezat vertical, pe care era pironit corpul victimei.
Trebuie neapărat să observăm că Noul Testament nu accentuează deloc aspectul acesta imediat sau fizic al crucii, ci dezvoltă o teologie a acesteia, ridicând problema la un alt nivel de înţelegere şi încadrând-o în mai larga şi profunda semnificaţie a operei răscumpărătoare, săvârşită de Mântuitorul Hristos. În înțelesul creștin, Crucea are legătură directă cu lucrarea Sa salvatoare, mântuitoare, fiind un important punct al acesteia. Doar moartea Dumnezeului – Om pe acest ,,stâlp al infamiei”, îngroparea Sa şi ,,pogorârea în cele mai de jos ale pământului” puteau asigura intrarea în Slava Dumnezeiască a naturii umane, pe care Hristos și-a asumat-o în Întrupare. Hristos dă astfel lovitura de graţie depăşind toate aşteptările – chiar şi pe cele ale duhurilor întunericului, care nu-și imaginau că dacă vor înghiți un trup muritor, vor fi nimicite din interior de însăşi slava Dumnezeirii. Astfel se face că dintr-un instrument ruşinos de tortură, Crucea devine cinstea şi mărirea Bisericii, semn al biruinţei sale eterne, fiind altarul jertfei răscumpărătoare pe care El Şi-a vărsat sângele pentru izbăvirea celor care i-au fost încredinţaţi din veşnicie de către Tatăl şi care poartă chipul Său, devenind prin tot ceea ce El a săvârşit, fraţii Lui mai mici.
Pr. Petru Berbentia
Articolul integral îl puteți citi în numărul 36 din 9 septembrie
