Reflecţii

,,Sfântul prea curat al versului românesc”

,,Sfântul prea curat al versului românesc”

Pe 15 ianuarie, când deja se sting luminițele de sărbătoare, strălucește, poate mai puternic ca în oricare altă zi din an, o stea a poeziei românești – Luceafărul. Anul acesta, când aniversăm o nouă ediție a Zilei Culturii Naționale și 174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, nu face o excepție.

Cum putem onora mai bine memoria lui Eminescu decât citindu-i opera? Aici trebuie să avem în vedere faptul că în cazul lui Eminescu, biografia și poezia sa nu se pot despărți. ,,Viața lui Eminescu se confundă cu opera sa. Eminescu nu are altă biografie!” – era de părere George Călinescu.

În acest sens, Mircea Eliade scria că în ,,Luceafărul” Eminescu a schițat ,,cea mai bună autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însuși și lumii întregi”: ,,Obsedat de soarta crudă a oricărui om excepțional ce-și petrece viața într-o teribilă singurătate, care atinge nemurirea dar nu poate să se bucure de bunurile acestei lumi, Eminescu a simbolizat în poemul său drama geniului prin nefericita iubire a unui astru pentru o muritoare.

Însetat după ,,o clipă de iubire”, gata să renunțe la toate calitățile sale supranaturale pentru a se bucura de o prezență concretă, vie, fermecătoare – Geniul nu reușește, totuși, să-și satisfacă dorința și e condamnat să-și petreacă viața în perfectă singurătate. Va lumina viața altora, va dărui altora capodopera pentru a înțelege și a gusta mai bine viața, dar el, Geniul, este incapabil să fie fericit. Norocul de toate zilele îi este interzis” (,,Despre Eminescu și Hasdeu”, Editura Junimea, 1987).

Marina KALKAN

Articolul integral îl puteți citi în numărul 2 din 13 ianuarie