În „Dicționarul de mitologie generală”, autorul Victor Kernbach definește focul ca „element principal în mitologiile lumii, considerat cauză și motor al vieții, dar și distrugător sau purificator al ei; venerat adesea ca zeu important, reprezenta personificarea focului solar și focului atmosferic (fulgerul), de asemenea a focului astral și focului lăuntric al organismului, dar mai ales al focului viu, văzut în dublă ipostază de prieten și dușman al omului”, (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 189).
Focul a fost mereu o parte foarte importantă din istoria civilizației și a credințelor religioase. În mentalitatea tradiţională, focul este simbolul vieții. Este asociat cu sângele, care este purtătorul forţei vitale a unei ființe umane, dar și cu sentimentele umane ce încep cu sentimentul de furie și se termină cu suferința în dragoste. În folclor, focul este comparat cu dorul și chinul mistuitor al iubirii.
La poporul român, focul este identificat și cu vatra casei care, la rândul ei, este un simbol al tradiției, al dragostei și al statorniciei. Prin prezența ei în casă, vatra este martorul tăcut al vieții de zi cu zi și părtașă la cele mai importante evenimente din familie: adunarea în jurul mesei, rugăciuni, sărbători, naștere, botez, căsătorie, moarte. Se consideră că vatra este sufletul și păzitorul casei, ea încălzește și luminează, aici se pregătește hrana pentru întreaga familie, simbolizează belșug și bunăstare şi de aceea, atunci când se dărâmă o casă, cuptorul sau vatra, nu trebuie atinse.
Focurile de Crăciun. În seara zile de 24 decembrie, Ajunul Crăciunului, în fața caselor se aprind focuri, bărbații adunându-se la un pahar de vorbă și țuică caldă. De obicei nu se ard lemne tăiate, ci numai buturugi, focul fiind întreținut până în noapte târzie. Zgândărirea focului cu bâte de către gazde sau de către colindători înseamnă incitarea și învierea focului, fiind aceasta o simbolică provocare a învierii soarelui, care în trecutul îndepărtat se petrecea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, când Crăciunul se sărbătorea în același timp cu Anul Nou. În această noapte avea loc Îngroparea Anului Vechi și așteptarea Anului Nou, nașterea soarelui și a luminii.
Focurile de Bobotează. În seara de Bobotează (6 ianuarie) se fac focuri în fața caselor, în unele localități acestea prevestind și Sărbătoarea Sfântului Ioan. La poporul român este împământenit obiceiul ca în jurul focului de Bobotează să se facă hore şi să se sară peste foc.
Focurile de Mucenici (9 martie). Se aprind focuri în grădini și livezi, acestea fiind considerate un ritual de purificare, de fertilizare, de preîntâmpinare magică a stricăciunilor provocate de dăunători. În unele regiuni din România focurile care se aprind la această sărbătoare sunt, în parte, destinate morţilor. În concepţia tradiţională, multe dintre comemorările morţilor sunt plasate în perioadele de cumpănă ale anului, în cazul de faţă la echinocţiul de primăvară, când se crede că spiritele strămoşilor revin pe pământ
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 5 din 30 ianuarie 2021
