Energia, curiozitatea, dar și fascinația unei permanente regăsiri de sine
Leo Butnaru se afirmă ca una dintre personalitățile remarcabile ale literaturii contemporane, un spirit complex și polivalent care cultivă cu aceeași rigoare și pasiune poezia, proza, eseul, traducerea și cercetarea literară. Opera sa, vastă și diversă, reflectă o neobosită curiozitate intelectuală și o permanentă deschidere către dialogul cultural, atât în spațiul românesc, cât și în cel european. În scrisul său se întâlnesc rafinamentul expresiei poetice cu luciditatea reflecției critice, iar interesul pentru avangardă îi conferă o dimensiune distinctă, orientată spre experiment, libertate și reînnoirea limbajului artistic. Prin activitatea sa de exeget și traducător, Leo Butnaru contribuie semnificativ la recuperarea și valorificarea unor importante tradiții literare, devenind un mediator autentic între culturi și epoci. Energia, curiozitatea și fascinația unei continue regăsiri de sine definesc parcursul său creator, conturând profilul unui autor pentru care literatura nu este doar formă de expresie, ci și mod profund de cunoaștere și de explorare a lumii.
Domnule Leo Butnaru, copilăria dumneavoastră își are rădăcinile în satul Negureni. Ce amintiri din copilărie și din acel spațiu rural considerați că v-au modelat sensibilitatea poetică?
Amintirile din copilăria sunt o sursă permanentă de inspirație, de nostalgii, retro-reverii, pentru că acolo, în spațiul rural, de la râul Răut, experiențele se trăiau într-un ritm mai apropiat de natură și de tainicul timp al vieții, tradițiilor, moștenirilor culturale și de familie. Iar peste mulți ani, am avut norocul, dar și inspirația, de a-i fi răspuns ispitelor întru creație, revelați, depunerii de mărturii despre copilăria mea, despre părinți, minunatei doamne Mnemosyne, titanidă, considerată personificarea memoriei. La lumina privirilor ei am scris despre sat cu toate ale sale, școală, viață spirituală din acea vreme, despre primele mele apropieri de artă, acestea și atâtea altele convertite în textul romanului memorialistic Copil la ruși, care a avut trei ediții la București.
Satul nu era doar fundal, ci un fel de laborator al simțurilor: trecerea vântului prin frunzișul copacilor, mirosul pământului reavăn, jocurile, dar pline de imaginație, toate au trecut, implicit, în primul meu limbaj poetic.
Ce m-a marcat profund a fost simplitatea cu care oamenii trăiau bucuria și tristețea, cum fiecare gest, fiecare zi avea o densitate de sens care astăzi se numește poetică. Și nostalgie, mai spuneam. Eram printre copiii care inventau lumi proprii, aflam cum se leagă legendele de realitatea imediată, acestea și atâtea altele adunându-se în memorie ca semințe, imbolduri de imagini, emoții, revelații, dorințe, iluzii, aspirații.
Spațiul satului ofereau un timp aparte pentru reflecție și visare. În oraș, lucrurile vin mai repede, dar la Negureni, pentru un copil, conta fiecare detaliu, fiecare sunet sau mișcare ce reverberau în ecouri. Probabil, chiar acea luare aminte la detaliu, la nuanțe, muzică la nunți sau bocete la înmormântări a modelat sensibilitatea, predispoziția mea poetică, deprinzându-mă de a observa, asculta și transforma trăirile în imagini și metafore care să păstreze mirarea și intimitatea experienței.
În fond, Negureni nu este doar locul unde am crescut; el rămâne un reper interior, un spațiu al memoriei afective care continuă să vorbească prin poezie și să alimenteze curiozitatea față de lume.
Când ați simțit pentru prima dată că literatura devine pentru dumneavoastră nu doar o pasiune, ci un mod de a înțelege și de a trăi lumea?
Cred că momentul, poate chiar… evenimentul a purces din experiențele copilăriei, când lectura, folclorul auzit, cântat, recitat, basmul și observația cotidianului se intersectau sau se alambicau în sinteze mai speciale. Într-o anume perioadă, pe la 13-14-15 ani, aveam să realizezi că textul literar nu este doar un joc de cuvinte, ingenios, chiar… șotios, ci este lentilă prin care poți privi realitatea cu mai multă atenție, mai multă sensibilitate, descoperindu-i tainele, nuanțele, sugestiile… tematice, să zic așa. Revelații au venit și în urma lecturilor, a autorilor care au scris și pentru copii – Creangă, Coșbuc, Eminescu… – care au reușit să transforme lucrurile simple – un gest, un sunet, o privire, un zâmbet, un basm – în experiențe universale. Atunci, probabil, am început să conștientizez că literatura poate să-ți ofere nu doar emoție, ci și înțelegere: ea te ajută să vezi legături ascunse între oameni, între timp și spațiu, între experiența personală și cea colectivă.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 14 din 4 aprilie 2026
