Ele sunt un simbol al continuității și al legăturii dintre oameni și natură.
La Școala Elementară „Coriolan Doban” din Coștei, vestitorii primăverii nu sunt doar ghioceii, ci și o pereche de berze care, de mai bine de două decenii, revin an de an la același loc, încă din vremea când eu frecventam cursurile la această școală.
În fiecare primăvară, perechea de berze se reîntoarce fidelă la cuibul lor de pe coșul școlii. Însă, odată cu venirea iernii, conducerea școlii a fost nevoită să îndepărteze cuibul pentru a putea porni încălzirea centrală și a asigura căldura necesară, pentru că cel mai important este sănătatea copiilor. Astfel, în fiecare an, berzele au trebuit să își construiască un nou cuib, adunând materiale și ridicând o nouă casă.
Este bine de știut că berzele sunt păsări monogame – se împerechează pe viață și nu își schimbă partenerul. Această fidelitate se reflectă și în legătura lor cu locul: indiferent de obstacole, ele revin mereu la școala din Coștei. De-a lungul anilor, conducerea școlii a apelat la persoane cu utilaje speciale pentru a urca în vârful coșului și a îndepărta cuibul, iar berzele au reluat construcția cu răbdare și perseverență.
Totul s-a schimbat anul trecut, când s-a realizat un lucru minunat: pe coșul școlii a fost montată o structură specială care permite păsărilor să își păstreze cuibul definitiv, fără a împiedica funcționarea centralei. Această soluție simplă, dar ingenioasă, a adus bucurie atât comunității, cât și berzelor.
Berzele din Coștei au rămas un simbol al continuității și al legăturii dintre oameni și natură. Povestea lor arată că tradiția, educația și grija față de mediu pot merge mână în mână, transformând un sat într-un loc unde primăvara nu este vestită doar de flori, ci și de aripile albe ale berzelor.
Copiii abia așteaptă să le vadă când se reîntorc – atunci știu că a început primăvara și le urmăresc de la fereastră. La desenul cu vestitorii primăverii, mulți aleg să deseneze barza pe coș, cum clocește ouăle. Mai târziu, este fascinant de urmărit cum își hrănesc puii până la primul zbor, iar cea mai tristă parte este când trebuie să pornească spre țările calde și rămâne un gol pustiu.
Sper ca această poveste să continue mulți ani la rând și să fie cunoscută de încă multe generații, așa cum am cunoscut-o eu și fiecare elev care a absolvit școala din Coștei de când s-a instalat această pereche de berze.
Denis STRATULAT
Articolul îl puteți citi în numărul din 23 mai 2026
