În preajma unei noi ediții a „Cupei Libertății”, se cuvine să ne îndreptăm privirile spre înaintașii noștri, cei care de-a lungul anilor și-au dat contribuția la păstrarea și promovarea acestei manifestări sportive, deosebit de importante pentru toți românii.
Unul dintre aceștia a fost și neobositului activist sportiv Toma Țera din Iablanca, cel care și-a lăsat inima și sufletul pe terenul de fotbal, la propriu și la figurat. De ce spunem aceasta? Veți afla din rândurile ce urmează.
Toma Țera, zis de cunoscuți și prieteni Miță (după bunicul său Tomiță Ionașcu din Sălcița, care în ziua în care i s-a născut nepotul a făcut stop caridac, fiind străpuns de fericire pentru că i s-a născut primul nepot la 2 octombrie 1953): „Bunica mea Mărioara l-a născut pe tati, iar tatăl ei, adică bunicul tatălui meu, în același moment a trecut în neființă! A fost un joc ciudat al destinului … Într-un singur moment într-o zi, fericire nemărginită, dar şi durere profundă”. În acest mod își începe povestea interlocutoarea noastră prof. drd. Mărioara Sfera, fiica lui Toma Țera și adaugă: „Tăticului meu i-a plăcut foarte mult să învețe. A fost foarte bun la matematică, fizică, chimie… I-a plăcut și geografia. Dar pentru că după mai mulți ani a fost primul băiat în familie, trebuia să rămână acasă și să se ocupe de gospodărie. Înainte de tati, în familia noastră s-au născut tot câte două fete, ani la rând. Deci, într-un fel a fost sortit să rămână, așa cum se spune, „stâlpul casei”. S-a căsătorit cu mămica mea, Florița Căzan din Mesici, din familia Sima Roșu. Aici fac o mică paranteză, pentru că există o poveste foarte interesantă legată de porecla de familie. Familia tatălui meu a fost poreclită „Mărcuceanu” sau „Tatăl Sfânt”. De ce? Stră-străbunicul meu, Moș Ignat, pe care eu nu l-am cunoscut pentru că a trecut în nefiinţă în primăvara anului 1972, când eu aveam doar câteva luni, a fost un om foarte bisericos şi tot timpul avea obiceiul să spună: „Dacă Tatăl Sfânt mă ajută voi face asta şi asta …” Și de aici se trage porecla.
Să revin la tatăl meu. După absolvirea școlii elementare (pe atunci a existat școală cu 8 clase cu internat la Iablanca), a rămas acasă, nu a continuat școlarizarea. Eu consider că ar fi fost un foarte bun inginer. S-a priceput foarte bine la prelucrarea fierului și a lemnului, construind multe lucruri de care are nevoie o casă.
Părinții mei s-au cunoscut chiar la școală. Mămica mea a fost cu un an mai mică decât tăticul meu. Știu că dânsa a tot repetat: „Nu mă mărit la Iablanca nici vorbă (asta din cauză că elevii au venit pe jos peste deal de la Mesici la Iablanca şi invers, vinerea s-au întors acasă la Mesici şi lunea au venit la internat”, dar îndrăgindu-l pe tati, și-a schimbat părerea. În luna ianuarie a anului 1971 au făcut nuntă mare. Au venit cu trăsura trasă de doi cai la Mesici după mireasă. Mami avea 17, iar tati 18 ani. Material pentru rochia de mireasă a trimis din Canada, mătușa tatălui meu, Cornelia, sora bunicii mele. De la mama ei, bunica mea Măria, care a fost în Austria, dar și de la bunica mea, care a fost în Suedia, a primit galbeni mari și mici Franz Joseph. În același ani, la 21 decembrie, m-am născut eu. După aceea, tati a plecat în armată. De trei ori s-a întors din pragul casei să-mi sărute obrajii. Părinții mei la fel au avut două fete, pe mine și pe sora mea Rodica.
Sora mea s-a căsătorit cu Gică, tot din Iablanca și la rândul lor au doi băieți, pe Marin și Florin, cel care a moștenit talentul bunicului la fotbal. Cât despre tatăl meu, pot să spun că a fost om modest, chiar foarte modest. Nu a vorbit mult, dar în schimb, a făcut mult bine la lume, oricui avea nevoie de ajutor, oricând. Asta ştie toată lumea care l-a cunoscut. A fost foarte harnic. A muncit mult. Cred că în interiorul său a regretat profund că nu a continuat școlarizarea. Sora lui, mătuşa mea, Elena, a terminat normala, cum s-a spus atunci, adică Școala Superioară pentru Instruirea Învăţătorilor. A fost învăţătoare în mai multe şcoli însă cel mai mult la Vlaicovăţ, de unde s-a şi pensionat. Noi două suntem cu casele una lângă alta, vecine.”
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 32 din 7 august 2021
