În Balcani, unde istoria și politica se împletesc adesea în cele mai neașteptate moduri, se află un oraș care reflectă complexitatea relațiilor din regiune – Kosovska Mitrovica. În timp ce despre Nicosia, capitala împărțită a Ciprului, a auzit întreaga lume, soarta oraşului Mitrovica este mai puțin cunoscută, dar e la fel de dureroasă și de intrigantă. Kosovska Mitrovica este, alături de Nicosia, singurul oraș din Europa care este împărțit fizic în două părți. Granița, care reprezintă mai mult decât un simbol, este râul Ibar. De o parte a râului, populaţia majoritară sunt sârbii, iar de cealaltă parte majoritatea o constituie albanezii. Podul peste Ibar, martor tăcut și singura punte, care ar trebui să unească, a fost ani în şir simbol al despărțirii, loc de tensiuni și conflicte, adesea închis sau pus sub strictă supraveghere. Astăzi rămâne un memento tăcut al posibilității de conviețuire.
Puțini sârbi se aventurează într-o astfel de experiență. În acea dimineață de august am plecat de la Kopaonik, iar prima oprire a fost punctul administrativ de trecere Jarinje. Este important de știut că pentru a trece pe teritoriul Kosovo și Metohija nu sunt necesare pașapoarte, ci doar cărțile de identitate/permise de călătorie individuale. De fapt, pentru a evita problemele, se recomandă să lăsaţi paşapoartele acasă.
În drum spre Mitrovica, am trecut prin localitățile Lešak, Leposavić, Valač, Zvečan. Indicatoarele cu numele localităților sunt bilingve, însă denumirea în albaneză întotdeauna apare prima, urmată de cea în sârbă. Interesant este că inscripţiile în ambele limbi sunt scrise cu alfabet latin.
La un moment dat, în localitatea Slatina am fost opriți de poliția kosovară. Este puțin spus că inima a început să îmi bată mai repede. Un tânăr polițist, care vorbea fluent limba sârba, ne-a cerut documentele – permisul de conducere și talonul mașinii. După ce le-a luat, am observat că a sunat pe cineva de pe un telefon Motorola. Am presupus că verifică dacă accesul noastru pe teritoriul Kosovo este legal. Am profitat de ocazie să-l întreb, neoficial, despre traseu. L-am întrebat cât mai avem până la Mitrovica (pentru că GPS-ul nu funcționa), unde putem face plinul, unde găsim loc de parcare și, desigur, ce cafenea recomandă. Surprinzător, polițistul, deși este originar din Peć, mi-a răspuns cu răbdare la toate întrebările. Și-a cerut scuze că nu știe exact unde putem parca, dar ne-a îndrumat către una dintre numeroasele cafenele bune de pe strada Kneza Lazara (în partea de nord a oraşului Mitrovica). În cele din urmă, ne-a urat un sejur plăcut.
Pe măsură ce ne apropiam de Mitrovica, sentimentul devenea tot mai straniu. Pe de o parte, era povestea despre divizare și tensiuni, iar pe de altă parte – întâlnirea cu un polițist amabil, dispus să ajute.
A fost greu să găsim drumul către centrul orașului. Nu aveam navigaţie. În plus, nu există niciun indicator clar spre oraș, spre deosebire de localitățile mai mici de pe traseu. Totuşi, am găsit rapid un loc de parcare. Am fost plăcut surprinși să aflăm că în partea de nord a oraşului Mitrovica parcarea este gratuită. Am pornit pe jos să vizităm orașul, pe care mulți îl numesc, pe bună dreptate, „bastionul sârbilor din Kosovo”.
În partea de nord a oraşului Mitrovica este posibilă și plata în dinari, însă noi am dat peste o excepție. Într-un magazin, unde am intrat să cumpărăm doar apă, ni s-au cerut euro. ,,Îmi pare rău, eu sunt doar o simplă angajată” – și-a cerut scuze vânzătoarea, de naționalitate albaneză, în limba engleză, ceea ce a fost puțin neobișnuit. Şi mai ciudat mi s-a părut faptul că lângă prețul multor produse era afișat și un mic steag care indica țara de origine a acestora.
Plimbându-ne prin partea de nord a oraşului Mitrovica, am observat încă un detaliu interesant și demn de menționat – în mai multe locuri se vorbeşte limba albaneză. De asemenea, am observat mai multe agenții și instituții publice (Poșta Kosovo, Compania de Electricitate, Agenția de Privatizare etc./…) cu sediul la Priștina. Este un semn clar că viața în acest oraș, profund divizat, nu este doar alb-negru.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 44 din 1 noiembrie 2025
