„Atunci când mâinile mele nu pot îmbrățișa pe cel din inima mea, eu întotdeauna îl cuprind cu rugăciunile mele…”
În spațiul cultural contemporan există oameni care nu se limitează la o singură formă de expresie, ci își construiesc identitatea prin mai multe vocații artistice și profesionale. Svetlana Vizitiu este una dintre aceste prezențe complexe, reunind în activitatea sa literatura, jurnalismul cultural, munca de bibliotecar și arta plastică, într-un ansamblu coerent și profund personal. În scrisul său poetic și eseistic se simte o sensibilitate atentă la detaliile vieții cotidiene, transformate în reflecții lirice și meditative. În același timp, activitatea desfășurată în mediul online, prin platforma „Impresii din viață și cărți”, conturează un veritabil spațiu de dialog cultural. Aici, recenziile, eseurile și reflecțiile personale devin punți între autori și cititori, contribuind la promovarea literaturii contemporane și la menținerea unui interes constant pentru lectură în mediul digital.
În plan profesional, Svetlana Vizitiu își desfășoară activitatea la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău, unde rolul său depășește atribuțiile tradiționale ale unui bibliotecar. Ea participă activ la organizarea de evenimente culturale, întâlniri cu scriitori și proiecte educaționale, contribuind la transformarea bibliotecii într-un spațiu dinamic al comunității. Dimensiunea artistică este completată de interesul pentru pictură, unde se regăsesc aceeași sensibilitate și aceeași atenție pentru expresivitate, transpuse într-un limbaj vizual sugestiv.
Prin toate aceste direcții de activitate, Svetlana Vizitiu se conturează ca o personalitate culturală activă și implicată, apreciată pentru consecvență, deschidere și capacitatea de a inspira prin ceea ce creează și promovează.
Doamnă Svetlana Vizitiu, dacă ați putea deschide astăzi albumul copilăriei dumneavoastră, care ar fi prima imagine pe care ați alege-o pentru copertă și de ce?
– Coperta ar fi: „O luptă pentru valorile vieții și nu pentru orgolii”. Oamenii au întotdeauna momente în care pot face o alegere. Mi se întâmplă adesea și mie. Răspund la întrebări care mi-au fost puse și anterior, pentru că le-am gândit bine. Am o minte… lentă. Dar, în general, cred că un interviu depinde mult de cine îți vorbește. Nici măcar nu înseamnă că cineva este bun sau rău. Doar că, de fiecare dată când doi oameni se întâlnesc, este ca o reacție chimică.
„Istoria copilăriei” este un album în care un copil nu are doar fotografii, ci și propria poveste personală. O imagine cu o poveste țesută din razele imponderabile ale soarelui, din albastrul cerului de primăvară și din anii fugitivi și trecători. Nu este doar un album școlar, ci o privire reală spre viitorul creativ pe care îl deschide fiecare copertă pentru fiecare copil.
Când eram mică, eu, moldoveancă, vorbeam mai mult rusește, pentru că eram în URSS, iar la grădiniță se vorbea doar așa. De fapt, am început să vorbesc de la cinci ani, pentru că eram hipoacuzică și nu auzeam consoanele, iar din vocale nu deslușeam despre ce era vorba. Din cauza unui malpraxis, mi-a fost afectat nervul auzului în primul an de viață; cauza a fost simplul antibiotic streptomicină. Limba moldovenească se scria în chirilică. În clasa întâi am fost admisă cu mare greutate. Nu mă voiau la școală; pentru cadrele didactice eram o handicapată, căci nu răspundeam la întrebări și părea că pluteam în lumea mea imaginară. Copiii mă necăjeau, săreau la bătaie, iar eu le răspundeam pe măsură. Aveam un astfel de caracter, de bătăușă. Și bine făceam, căci nu avea cine să mă apere. Mi-era rușine să mă plâng părinților, atât de vulnerabilă eram. Ori arătam cu pumnul la cap, spunând că „educatoarea e bok-bok la cap”. Am avut părinți înțelepți, ca nimeni alții… La patru ani, mă înecam în bazinul grădiniței de pe strada Sciorsa, din Florești, Moldova. Am căzut plutind în genunchi, apa mi-a acoperit capul și nu mai izbuteam să ies; apa nu-mi permitea… Printre zecile de copii din bazin, nu eram observată. Mă înecam și vedeam tunelul razelor solare. În acest timp, au ieșit toți copiii din bazin, iar educatoarea a văzut „makușca” mea prin apă și m-a scos… A fost o cumpănă extraordinară, prea puternică pentru a nu mi-o aminti de la vârsta de patru ani. Am realizat că lângă mine este îngerul păzitor pe care Dumnezeu mi-l trimitea în cele mai dificile clipe ale vieții mele…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 4 iulie 2026
