În urmă cu mai bine de un deceniu, un moment proeminent al existenţei noastre ne-a adus în memorie aniversarea a 230 de ani de scriere românească în Banatul sârbesc, adică Protocolul circularelor care datează din 25 noiembrie 1783 (început cu Episcopul Vichentie Popovici) sau de aproape un secol şi jumătate de scriere cu grafia latină. Acestora le-a fost dedicat şi unul din colocviile internaţionale „Lumina” [cel de al 13-lea], care s-a desfășurat în „Sala cu portrete” arhiplină a Casei de Presă și Editură ,,Libertatea” din Panciova (28 martie 2013), sub genericul „Împotriva uitării”. A fost precum un gest de cinstire a limbii române şi scrierii româneşti, cu o locuțiune a juristului și paleografului Gheorghe Novac care, întrezărind bogăția istorică, a transcris șase volume ale „Protocolului circularelor” din arhiva parohială din Râtișor. La evenimentul pe care am avut onoarea să-l moderez au luat parte şi PS Lucian, Episcop al Caransebeşului şi PS Daniil, atunci administrator al Episcopiei „Dacia Felix” Vârşeţ, laolaltă cu alţi 23 de participanţi din Ovcea, Sân-Mihai, Uzdin, Novi Sad, Satu Nou, Vârşeţ, Straja, Caransebeş, Belgrad, Iablanca, Râtişor, Nicolinţ şi Panciova. Conferinţele expuse, după cum releva PS Daniil, „ne-au încântat şi luminat asupra multor lucruri necunoscute de noi, pentru că ne-au oferit învâţâminte deosebită.”
Faptele denotă că suntem descendenţi din neam de neam, iar predecesorilor li se potriveşte atributul de păstrători de comori „în adâncuri înfundate” sau a „pietrei rare” care s-au revărsat și pe meleagurile noastre, să-l parafrazăm pe Alexei Mateevici din poezia „Limba noastră” (1917).
Documentele recent descoperite mai denotă, cum spunea Antoine de Saint Exupery, că „o civilizaţie este o moştenire de credinţe, obiceiuri şi cunoştinţe achiziţionate treptat de-a lungul secolelor, drumuri care conduc undeva, loc de deschidere a omului, extensia sa interioară.”
Oricum, vechile documente, „Protocoalele circularelor”, i-au oferit minoritarului român din Banatul sârbesc o şansă de consolidare a scrisului românesc, fiind oarecum şi o mărturie despre identitatea naţională.
Diverse au fost elementele de unitate naţională de-a lungul timpului.
Voi traversa timpul în mod subit şi voi face excepţie de cele mai vechi caiete sentimentale cu scrieri originale sau cu cele menite „Reuniunilor de citire şi cântări” descoperite la noi, în anumite perioade de după Prima și a Doua Conflagraţie Mondială, care au intrat deja în atenţia istoricilor şi cercetătorilor noştri, dar şi în paginile de istorie şi sociologie culturală publicate. Mă voi reţine la perioada de după Cea de-a Doua Conflagraţie Mondială, perioadă care, în sensul subiectului, durează în continuitate.
Iată câteva elemente succinte:
De la 27 mai 1945, când a fost înfiinţată Casa de Presă şi Editură „Libertatea” – începe dezvoltarea presei în limba română într-o continuitate care se găseşte, iată, la vârsta octogenară. Credem că este un exemplu unic în contextul românilor de pe mapamond.
Apropo de rolul Bisericii Ortodoxe Române menționat, hebdomadarul „Libertatea” a fost şi este, decenii la rând, „protocolul nostru contemporan”, unica instituţie românească după biserică. Dacă BOR este nestemata noastră piatră – „Libertatea” este piatra noastră eponimă după care am putea să botezăm și anii.
De ce?
Pentru că „Libertatea”, care apare din anul 1945, a ajuns la 4.173 de săptămâni în care ziarul a fost și este citit şi preţuit în familiile româneşti de la ţară şi prin oraşele din PA Voivodina şi Serbia, dar, în mod deosebit, printre cei dornici de acasă al lor, stabiliţi prin Europa şi mai ales pe continentul american.
„Bucuria copiilor” apare şi este o bucurie (lunară) mai întâi a „pioierilor” de adineori, iar ulterior a copiilor, într-o continuitate din anul 1946.
„Libertatea literară” (cu apariţia lunară, din aprilie şi până în decembrie 1946), la 12 ianuarie 1947 a crescut în „Lumina”, avansând din 2006 în revistă de literatură, artă și cultură transfrontalieră, ajunsă în pragul vârstei octogenare la aproape 700 de numere publicate. Faptul grăieşte despre o arhitectură literară începută de generaţia lui Vasile/Vasko Popa și continuată ca o permanenţă până astăzi, dovedindu-se a fi revista cu cea mai îndelungată tradiţie de acest fel în afara frontierelor României.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 20 din 24 mai 2025
