Într-o lume în care cariera, realizările și recunoașterea publică ajung adesea să umbrească ființa profundă din spatele lor, ne-am propus o provocare: să deschidem o fereastră spre omul dincolo de profesie, spre gândurile nerostite, trăirile nevăzute, echilibrul fragil dintre viața personală și destinul public. Am lansat această invitație de suflet doamnei Mihaela Albu – personalitate marcantă a lumii literare și universitare, ale cărei contribuții se întind dincolo de granițele României, dar care, dincolo de cariera impresionantă, poartă cu ea o poveste de viață demnă de a fi cunoscută.
- Provocarea pe care mi-o pune în față redacția ziarului – aceea a „privirii sincere asupra femeii din spatele carierei impresionante” – mărturisesc că m-a pus oarecum în încurcătură. M-a pus pe gânduri și m-a determinat la introspecție. Și voi începe chiar de la sublinierea pe care eu însămi am făcut-o în întrebare. Iată, dintr-odată, constrângerea de gen. „Cariera impresionantă” poate fi apanajul ambelor sexe (ori – chiar cu asupra de măsură – mai ales al unui bărbat). Este vorba apoi de „privirea sinceră”. Mi se cere să mă privesc ca într-o oglindă ce ar arăta nu numai chipul, ci și … sufletul? Dar poate ea arăta gândurile, bucuriile, tristețile, aspirațiile, împlinirile, dezamăgirile …, adică „o viață de om așa cum a fost” (ca să-l citez pe Iorga)?
- La întrebarea cum putem pătrunde dincolo de aparențe pentru a înțelege adevărata esență a unui om, primim următorul răspuns:
- Uneori nici oglinzile nu sunt tocmai sincere, deformează și ele chipul, făcându-te în cele din urmă să te îndoiești tu însăți de adevăr, de realitate. Cum, poate, chiar și de realitatea trăită. Și am ajuns, așadar, din nou la sinceritate! O voi lua călăuză la drum, dar nu garantez că memoria, pe de o parte, subiectivismul, pe de alta, nu-mi vor întortochea/ deforma calea mărturisirii. Așadar, întrebarea ar fi, de fapt, cine sunt?/ Cum mă definesc ca om (aș spune eu, nu ca femeie, mai ales că în timpurile moderne pe care le trăim viața unei femei nu se mai deosebește esențial de cea a unui bărbat)?
- Poate ar trebui la început să mă prezint pentru cititorul care nu mă cunoaște, care nu mi-a auzit nici măcar numele, care nu mi-a citit nici cuvintele, care nu m-a întâlnit niciodată. M-am născut în Craiova, în timpul în care România era încă regat, pentru ca, după șase luni (în decembrie 1947) Regele Mihai să fie alungat de către comuniști. Părinții (tata – profesor de limba română, mama – contabilă, absolventă de liceu comercial) m-au crescut după norme morale (bine, adevăr, frumos), precum și în cultul cărții, al setei de cunoaștere. Până aici, veți spune, puteai să fii și băiat, nu neapărat fată. Așa este, numai că, repet, am crescut într-o familie care a prețuit mai cu deosebire cunoașterea, învățătura și care nu mi-a sădit nici măcar o fărâmă din ceea ce ar fi însemnat atributele unei viitoare soții (cu tot ceea ce implică aceasta în accepțiunea tradițională – casnică, gospodină, în umbra bărbatului etc.) Ajunsă aici, îl voi cita din nou pe Nicolae Iorga: „în ce putem, în ce facem e atâta care vine din ce ne înconjoară” (subl. mea). Ce m-a „înconjurat” pe mine, mediul în care am trăit, cu alte cuvinte, timpul în care m-am format, oamenii cu care m-am intersectat, se poate restrânge în primul rând la familie. Din familie, prin familie m-am îndreptat spre „iscusita zăbavă a cititului cărților” (vorba cronicarului!), construindu-mi apoi eu însămi propria familie în care am putut să-mi continui chemarea.
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 34 din 23 august 2025
