Există oameni ale căror biografii depășesc granițele unei simple povești de viață și se transformă în simboluri vii ale luptei pentru demnitate, libertate și identitate. Un astfel de om este Milan Radin – economist, filosof, scriitor și călător printre limbi, continente și sensuri.
Născut în 1973, în Freidorf, lângă Timișoara, Milan Radin a fugit din România comunistă la doar 16 ani, într-o căutare disperată, dar lucidă, a unui „dincolo” în care omul nu este redus la tăcere. A urmat o adolescență în centre de refugiați din Austria, nopți lungi de nesiguranță, școli în limbi străine și o perseverență care avea să-l transforme dintr-un „nimeni” într-un om care, pas cu pas, și-a construit un destin solid, profund și demn.
A studiat filosofia la Graz, managementul la Sheffield, a lucrat pentru giganți economici europeni și a condus proiecte importante în Europa Centrală. Dincolo de reușita profesională, Milan Radin a rămas fidel unei misiuni mai profunde: aceea de a înțelege și de a povesti. A publicat cărți de mare impact, precum autobiograficul „Am fost nimeni și nimic” sau romanul „Der Tormann”, inspirat din viața legendarului Helmut Duckadam. Vocea sa a fost auzită și tradusă în zeci de limbi și țări.
În interviul de mai jos, Milan Radin ne invită într-o conversație sinceră despre exil și reîntoarcere, despre istorie și memorie, despre visuri și moșteniri – într-un ton care unește introspecția filosofului, cu luciditatea scriitorului și cu tandrețea omului care a înțeles că, dincolo de carieră și limbaj, adevărata libertate se construiește în suflet, acolo unde durerea devine poveste.
Domnule Radin, ați crescut în România anilor ’80, într-o epocă a tăcerii forțate și a granițelor închise. Cum arăta copilăria dumneavoastră în cartierul Freidorf și când ați conștientizat pentru prima oară ce înseamnă „libertatea”?
- Culmea, am copilărit, la bunici, într-un cartier al orașului Timișoara, în Freidorf, în „Satul liber”. Am fost, deci, închis, dar în libertate. Sau liber, dar în închisoare. În Freidorf s-a născut și Peter Johann „Johnny” Weissmüller, campionul olimpic, cunoscut publicului larg ca și „Tarzan – Omul maimuță”. Paradoxal, am avut o copilărie frumoasă. Fotbalul a fost viața noastră, scăparea de sub observație, ventilul de descărcare a energiei noastre interminabile. Pe maidan eram liberi, fără numărul matricol pe braț. Puteam să fim ce voiam noi, „Maradona”, „Robin Hood”…
Am crescut cu televiziunea iugoslavă, cu filmele americane. Am crescut cu cărțile de geografie pe genunchi. Libertatea a fost un vis de copil. Am observat cum fotbaliștii iugoslavi se transferau la Real Madrid, la Anderlecht, Verona, Benfica Lisabona. Vecinii noștri sârbi erau liberi, plecau la cumpărături în Italia, la Trieste. Treceau frontiera fără probleme. Am vrut și eu să călătoresc, să am un pașaport. Aveam și o mătușă în Germania de Vest, care venea și pleca după bunul plac și nimeni nu o aresta. Stăteam, cu alți copii și ne holbam la luminițele de „dincolo’’, din Iugoslavia, țara tuturor posibilităților, luminițe albe, dar și colorate, care nu se stingeau la comandă, la o oră fixă, ca să se economisească curentul și să se plătească datoriile de stat.
Lumea, privită de pe dealurile de deasupra Dunării, era imensă, iluminată, frumoasă. Iugoslavia era un paradis. Campionatul European de Fotbal, Jocurile Olimpice, Vegeta și Coca-Cola… și pașaportul acela roșu, cheia care deschidea toate porțile… „Dincolo” locuia libertatea, era o lume colorată. La noi domnea frica încadrată într-o realitate alb-neagră…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 34 din 23 august 2025
