„Festina lente”: confesiuni despre lectură, timp și construcția discretă a unui univers literar

În peisajul poeziei române contemporane, Mircea Teculescu (născut la Ploiești, la 3 iunie 1962) se distinge printr-o voce lirică matură, profund reflexivă și constant fidelă explorării sensurilor existenței. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie, autorul și-a construit, de-a lungul anilor, un parcurs literar solid, marcat de volume apreciate, premii importante și o prezență constantă în antologii naționale și internaționale. Poezia sa, caracterizată prin discreție expresivă și densitate a sensurilor, propune un dialog subtil între tăcere, memorie și fragilitatea umană. În acest interviu, îl descoperim pe poetul care transformă observația în meditație și cuvântul în formă de introspecție.

Dacă ar fi să vă prezentați pentru prima dată, în câteva cuvinte esențiale, fără a apela la date biografice, ce ați alege să spuneți despre dumneavoastră astfel încât să surprindeți cât mai fidel felul în care vă definiți ca om și ca autor?

Sunt o persoană care a iubit dintotdeauna literatura şi care şi-a descoperit, încet-încet, curajul de a scrie – mai întâi articole în presă, apoi poezie, proză scurtă, cronici literare.

Privind înapoi către copilărie, ce imagini sau experiențe considerați că au contribuit, chiar indirect, la apropierea dvs. de lectură și, ulterior, de scris?

În vara anului 1966, când în satul copilăriei mele (Sfântu Gheorghe, Ialomița) s-a răspândit vestea că o să vină Tudor Arghezi. Aveam 4 ani, eram un băiețel care-şi teroriza mama, învățătoare de profesie: „Citeşte-mi! Hai…te rooog… citeşte-mi şi mie! Citeşte-mi!…”. Ȋmi plăcea mult Abecedarul celor din clasa întâi, cu pozele sale mari şi colorate, cu exemplele de scriere şi desenare a unor linii din care mai apoi se iveau miraculos ceea ce mama numea litere. Știam unde era pagina fiecărei mici întâmplări, unde se găsea un text anume, iar Zdreanță sau Tâlharul pedepsit erau, desigur, poezii-cult pentru mine; le puteam recita cu uşurință, le trăiam la fel şi altfel, de fiecare dată, cuprins de o nesfârşită plăcere… Nu-mi mai aduc aminte detalii, ştiu doar că la rugămințile mele fierbinți ca să particip la întâlnirea cu celebrul poet, s-a adăugat şi sprijinul zâmbitor al tatei.

Evenimentul a avut loc în sala mare a Căminului Cultural, plină până la refuz, pe scenă era o masă cu un singur scaun, din culise au apărut poetul şi (cred) directorul şcolii, care l-a prezentat pe „marele scriitor Tudor Arghezi”; nu mai țin minte tot ce a spus şi citit atunci, dar, vă jur, am auzit Testament, am trăit rumoarea produsă de copiii prezenți când a anunțat titlurile poeziilor din Abecedar; era un bătrân mic de statură şi uşor gârbovit, avea pe cap un basc, aducea un pic cu bunicul – timpul a trecut fulgerător. La final s-a ridicat sprijinindu-se de colțul mesei, a ascultat nemişcat aplauzele, apoi a păşit în culise, cu viața lui toată, de fost călugăr, ceasornicar, gazetar, deținut politic prin 1919 şi 1943, acum om al noii orânduiri populare.

La etajul Căminului Cultural se afla biblioteca. Pregătiseră acolo un mic protocol, am însoțit-o pe mama – în colțul creat de întâlnirea a două rafturi cu cărți am stat uitat şi vrăjit şi fericit… Mult mai târziu aveam să citesc mărturia lui Nichita Stănescu despre cum, tânăr poet fiind, a fost luat „pe sus” de Geo Bogza şi dus la Mărțişor să-l întâlnescă pe Arghezi – cel care-l văzuse odinioară, pe un trotuar, pe Eminescu – şi-l privise în ochi.

Mariana STRATULAT

Articolul integral îl puteți citi în numărul din 30 mai 2026