Există locuri în lume în care nu mergi pur și simplu, ci în care te scufunzi ca într-un râu adânc și liniștit. Angkor Vat din Cambodgia este exact asta – o mărturie a timpului care refuză să se estompeze, un oraș al regilor care și-au dorit să ridice cerul pe pământ. Nu este doar un templu, ci un întreg univers captiv în nisip, un loc în care istoria nu se citește din cărți, ci se respiră prin umezeala junglei și se atinge prin zidurile acoperite de mușchi.
Era abia ora patru dimineața când, încă adormită, în întunericul catifelat, am urcat în tuk-tukul care mă aștepta în fața hotelului din Siem Reap. Călătoria prin pădurea întunecată până la complexul Angkor Vat este o experiență în sine.
Vântul îmi pătrundea constant în față, în timp ce șoferul ocolea abil gropile de pe drum. În jur se auzea doar zumzetul motorului și corul greierilor care vesteau o nouă zi. Pe măsură ce treceam pe lângă canale gigantice pline cu apă, aveam senzația că părăsesc lumea modernă și pătrund într-o zonă unde timpul curge altfel.
Am ajuns puțin înainte de ora cinci dimineața și, din dorința de a vedea totul înainte ca arșița să devină insuportabilă, am fost printre primele persoane care au traversat podul de piatră. A fi în inima Angkorului la răsărit este un privilegiu care se plătește cu oboseală, dar recompensa este o amintire ce se păstrează întreaga viață. În timp ce traversam digul lung, auzeam doar ecoul propriilor pași și, departe, sunetele atenuate ale păsărilor invizibile în coroanele copacilor.
Cerul era la început întunecat, de culoarea tușului. Toți stăteam lângă marginea lacului, în fața celor cinci turnuri celebre, așteptând miracolul. Apoi, încet, ca și cum cineva ar fi pictat orizontul cu o pensulă invizibilă, mai întâi a apărut o linie subțire de roz, delicată și discretă, ca o petală de lotus ce contura siluetele bobocilor acestei plante din Angkor. În acel moment, mulțimea adunată între timp a rămas complet mută. Între noi și templu se afla apa stătătoare care, asemenea unei oglinzi perfecte, dubla magia rozalie. O oră de așteptare în întuneric și-a găsit sensul: lumina nu a dezvăluit doar templul, ci l-a adus la viață, transformând piatra gri într-un aur cald și tremurător.
Text și fotografii: Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 8 din 21 februarie 2026
