Carnavalul ca ,,lume pe dos” permite un comportament neobişnuit, scos total de sub regulile ce guvernează viaţa cotidiană: trebuie să-l percepem în primul rând ca pe un timp specific, foarte bine decupat în calendar. Prin unul din elementul său caracteristic, masca, li se permite oamenilor să se manifeste fără niciun fel de constrângeri să-şi arate cealaltă componentă a fiinţei lor: cea ludică. Carnavalul, mai mult decât orice, reprezintă manifestarea celei de-a două naturi umane, patronată de joc, de viaţa sărbătorească. Principiul material-corporal se bucură de o libertate deplină în aceste zile care funcţionează ca o supapă, o dată pe an.
Nu întâmplător carnavalul se situează la începutul postului Paştelui, cel mai lung post de peste an. După o perioadă de bucurii şi excese se intră într-o alta, de austeritate, ceea ce presupune nu doar un tip mai special de alimentaţie, dar şi un set de reguli ce se constituie ca nişte interdicţii. În spatele măştii, al carnavalului, omul se manifestă dincolo de orice oprelişti ce se impun nu doar în post, reguli ce guvernează nu doar postul, ci întreg anul. Citez ca semnificativ un mic text în versuri pe care l-am cules din satul Ilidia (în apropiere de Oraviţa) de la Doru Ghercea: ,,Nu da, Doamne, post / Lu’ al prost, ! / Că postăşte / Pân’ prostăşte!”.
Doar analizând denumirile date acestor alaiuri cu măşti, observăm o terminologie foarte variată: făşanci, denumire ce se pare că provine din germană (cu variantele: fărşanci, făşangi, fărşangi, faşanche etc.), berbeci, chipuri, corni, leoarfe (lorfe), măimozi, măimuci, meciche, medvedi (,,urşi”), mumuiţe, muroni, muşorche, poclade, profăcuţi, ripii, urşi, turci etc. Denumirile variază de la sat la sat, de la zonă la zonă, după o regulă care practic e imposibil de stabilit. Obiceiul însuşi, deşi păstrează câteva constante indiferent de zonă, are multe caracteristici care îl diferenţiază şi îl particularizează în fiecare sat. De la an la an, în cadrul aceluiaşi sat, se observă diferenţe, impuse de chiar specificul carnavalului.
Adela LUNGU-SCHINDLER
Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 18 noiembrie
