La Panciova, un alt mare centru urban al Banatului sârbesc, întâlnim la fel o numeroasă populaţie românească încă din secolul al XVIII-lea, care, asemănător celei din Vârşeţ în secolele XVIII-XIX, a fost expusă unei asimilări puternice. Chiar nici înfiinţarea Parohiei Ortodoxe Române la 1899 nu a putut măcar încetini acest proces.
După cum afirma corespondentul ,,Tribunei” din Arad, în urma înfiinţării parohiei şi a problemelor existente în relaţiile între intelectualitatea locală, „numărul românilor, dintre care majoritatea e deja sârbizată, încă e destul de mare, (…) în urma mai multor crize, de cari în ultimii ani parochia noastră a fost părtaşă, simţul naţional al românilor de aici, încă nesârbizaţi, a început din nou a degenera”, pentru că „ani de zile pe nici un teren nu s-a făcut nimic, nu s-a dat vreun semn de viaţă, fie aceasta oricât de palidă…”. Inexistenţa şcolii în limba maternă şi procentajul mic de români raportat la numărul total de locuitori, la care se adaugă dezbinarea şi pasivitatea intelectualităţii locale, a făcut ca asimilarea românilor să fie mult mai puternică decât la Vârşeţ. Numărul relativ constant, chiar şi în creştere, a românilor din Panciova, se datorează stabilirii de noi familii de la sate, la care, aproape fără excepţii, generaţia a doua este deja sârbizată.
În sfârşit, vom aminti şi cazul românilor din Biserica Albă (azi Bela Crkva), desigur cel mai specific, prin faptul că procentual, în acest oraş trăia cel mai mare număr de români (din toate mediile urbane ale Banatului sârbesc), cu cea mai bine cristalizată identitate naţională şi cu o burghezie care şi-a început ferm lupta pentru obţinerea drepturilor naţionale încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Pătura intelectuală numeroasă şi foarte activă pe plan naţional, înfiinţarea Corului vocal român la 1870 (cu un repertoriu şi de o calitate de invidiat), procentul relativ mare de români care trăia în acest oraş, reprezentau indice care mergeau desigur în favoarea continuităţii unei populaţii româneşti cu o stare materială bună şi cu o identitate naţională bine formată. Rezultatul este însă unul cu totul neaşteptat: românii din Biserica Albă s-au sârbizat în întregime. Cauza principală ar fi practica de încheiere a căsătoriilor mixte, la care se adaugă plecarea unui număr însemnat de orăşeni români în patria mamă, în urma împărţirii Banatului din 1919 şi, în fine, decăderea economică a Bisericii Albe care începe brusc în urma trasării noilor frontiere, oraşul devenind un „apendice” al Banatului sârbesc şi al statului iugoslav.
Dr. Mircea Măran, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 2 septembrie
