Odată cu câştigarea autonomiei şi consolidarea sistemului educaţional de stat, Biserica Ortodoxă Sârbă a considerat de datoria ei să se implice în întărirea sârbismului pe teritoriul nahielelor anexate.
Este cunoscut faptul că, deja în 1734, în estul Serbiei au fost găsite cărţi bisericeşti care nu erau scrise în slavonă, ci în limba română, şi că preoţii ţineau slujba în limba lor maternă, în română. Este foarte important de menţionat că, în satele româneşti din estul Serbiei, existau biserici româneşti alături de cele sârbeşti. William Denton a descris interiorul bisericii româneşti din satul Dobra, din apropiere de Golubaţ, şi a întâlnit una identică şi în satul Neresnica, din ţinutul Zviždului. Conform lui Denton, în toate bisericile din Serbia, cu excepţia celor româneşti, slujba se ţine în slavonă, care este o limbă moartă. Toate acestea reprezintă posibile motive pentru care, în 1887, i s-a cerut Arhiepiscopului de Belgrad şi Mitropolitului Serbiei ca toate „cărţile oficiale bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe să revină la slavonă”. În aceeaşi epistolă se solicită ca toţi sfinţii sârbi, din toate bisericile, să fie prezentaţi ca sfinţi de primă mână, ceea ce şi sunt. Prin urmare, nu este de mirare că în Episcopia de Timoc, în timpul Episcopului Melentije, peste tot au fost scoşi în evidenţă sfinţii şi conducătorii sârbi, mai ales în zonele cu populaţie de origine română.
Dr Jasmina Glišić
Articolul integral îl puteți citi în numărul 43 din 23 octombrie 2021
