Prima întâlnire cu Sri Lanka nu este un șoc cauzat de aerul umed și tropical, ci un val puternic de arome, aproape amețitor, care te întâmpină imediat ce se deschid ușile aeroportului. Este o aromă grea și dulce de ceai negru, amestecată cu mirosul de cocos prăjit și de pământ cald și umed, care respiră din plin. În acel moment, în timp ce umezeala se lipește de fața ta ca o mască invizibilă, înțelegi că ai ajuns într-un loc care nu se percepe doar cu ochii – Sri Lanka se așază în nări și rămâne acolo ca o amintire parfumată, de neșters.
Călătoria mea începe în Colombo, un oraș care pulsează într-un ritm imprevizibil. Pentru a-l vizita, aleg tuk tukul – acel simbol zgomotos și colorat al libertății. Șoferul meu, Vasantha, cu un zâmbet strălucind ca aurul printre dinții săi, preia imediat rolul de ghid. „Cel mai bun tur pentru dumneavoastră, doamnă! Veți vedea tot ce sar turiștii”, spune el, în timp ce manevrează abil printre autobuzele care scot fum negru.
Trecem prin străzi pline de mirosul de kottu paratha – mâncare stradală populară făcută din pâine tăiată, legume, ouă și condimente, al cărei ritm de preparare (tăierea cu lame metalice pe placă) sună ca o muzică. Vasantha frânează brusc în fața unui templu hindus, ale cărui sculpturi colorate ale zeilor sunt atât de detaliate încât par vii sub soarele amiezii. „Aici se roagă, doamnă, pentru o viață mai bună”, șoptește, atingându-și fruntea cu degetul. Apoi mă conduce pe lângă o moschee orbitoare, stupi budiști și biserici creștine vechi. „Colombo este un singur corp, dar cu multe suflete”, explică el, evitând o vacă ce traversează leneș strada. În haosul acesta, înțeleg că orașul nu își ascunde contrastele; le poartă cu mândrie, ca o medalie pe piept.
A doua zi, drumul mă poartă spre sud, unde mirosul benzinei cedează prospețimii oceanului. Galle este un oraș-fortăreață, un amestec perfect între precizia olandeză și căldura din Sri Lanka. În timp ce mă plimb prin străduțele înguste, unde fațadele coloniale se exfoliază sub atacul sării, găsesc un vânzător bătrân de cocos în umbra deasă a unui banyan – un copac gigantic originar din India, ale cărui rădăcini coboară din ramuri și reintră în pământ, creând adevărate labirinturi. Stă pe un scaun jos, iar lângă el se află un morman de fructe verde-smarald.
„Cât costă?” întreb, ștergându-mi transpirația.
„Cinci dolari. Sau trei. Depinde cât îmi placi”, răspunde el cu un zâmbet ștrengăresc, în timp ce maceta taie precis vârful cocosului.
„Dar dacă nu-ți plac?” întreb, acceptând jocul.
„Atunci stai aici cu mine și vorbim până ajungi să-mi placi”, răspunde el râzând, ridicând pielea de lângă ochi.
La final, îmi vinde cocosul pentru un dolar, povestindu-mi despre nepotul său plecat în Australia să „caute un cocos mai bun”. Beau lichidul cald și dulce și mă gândesc – nu există nuci de cocos mai bune decât cele pe care ți le vinde un om care râde cu toată fața.
După câteva zile petrecute la malul mării, pornesc spre interiorul insulei. Peisajul se schimbă. Palmierii cedează în fața ferigilor, iar căldura este înlocuită de prospețimea montană. Nuwara Eliya, cunoscută și ca „Mica Anglie” datorită arhitecturii coloniale și climei mai răcoroase, reprezintă una dintre cele mai înalte și mai verzi zone ale insulei. Aici aerul nu miroase a sare, ci a pământ umed și frunze abia culese.
La plantația unde covoarele verzi acoperă fiecare deal, întâlnesc un domn care se prezintă drept „Mr. Tea”. Degetele îi sunt aspre de la muncă, dar se mișcă printre frunziș cu delicatețe, ca și cum ar mângâia mătasea. „Mașina nu știe ce este inima ceaiului, doamnă. Noi culegem doar două frunze și un boboc. Fiecare frunză are propria poveste, iar noi păstrăm aceste povești pentru ceașca dumneavoastră”. Privesc culegătoarele în sariuri strălucitoare, pierdute în ceață. Înțeleg că fiecare înghițitură de ceai este, de fapt, liniștea lichidă a acestui deal.
Câteva zile mai târziu, pătrund mai adânc în istorie. Mirosul ceaiului este înlocuit de mirosul greu și solemn al tămâii. În fața mea se ridică Sigiriya, Stânca Leului, care, asemenea unui uriaș adormit, domină jungla. Urcarea este un test de rezistență: mii de trepte, piatra fierbinte sub palme și vântul care huruiește în jurul scărilor spiralate. Printre frescele unor frumuseți antice care sfidează secolele, întâlnesc un bătrân care vinde apă. Pare parte din stâncă însăși. „Tinerii urcă pentru selfie-uri”, îmi spune încet, „iar noi, bătrânii, urcăm pentru liniște”. Priveliștea de sus șterge toată oboseala. Este o mare nesfârșită de verde care se contopește cu orizontul.
Text și fotografii:
Senka D. Pavlović Čotrić
Articolul integral îl puteți citi în numărul 11 din 14 martie 2026
