Părintele Emanuel Tăpălagă (n. 8 iulie 1982) este un slujitor al Bisericii care îmbină formarea teologică temeinică cu o activitate pastorală discretă și constantă. Prin cuvânt și prin slujire, părintele reușește să aducă aproape de oameni adevărurile esențiale ale credinței, cu simplitate, claritate și delicatețe sufletească.
Școala elementară a absolvit-o în satul natal, Sân-Ianeș. Între anii 1997 și 2002 a urmat Seminarul Teologic Liceal „Ioan Popasu” din Caransebeș, iar în perioada 2002–2006 a studiat la Facultatea de Litere, Teologie și Istorie, secția Teologie Pastorală, din cadrul Universității de Vest din Timișoara. În perioada 2006–2008 a urmat cursurile de master, iar între anii 2014 și 2020 s-a dedicat studiilor doctorale la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, în cadrul Facultății de Teologie „Sfântul Ierarh Andrei Șaguna”, la specializarea Teologie Liturgică, avându-l ca îndrumător pe Înaltpreasfințitul Mitropolit Laurențiu al Ardealului. Teza sa de doctorat s-a intitulat „Laudele de seară în Biserica Ortodoxă Română”.
A fost hirotonit preot în anul 2007, în localitatea Sân-Mihai, iar în anul 2017 a fost numit vicar al Episcopiei Daciei Felix.
Cu prilejul Sfintelor Paști, Părintele Emanuel Tăpălagă ne împărtășește câteva gânduri despre sensul Învierii, despre puterea tăcută a luminii care răzbate din mormântul gol și despre modul în care putem trăi această sărbătoare ca o întâlnire vie cu Hristos, în inima fiecăruia.
Părinte, Sărbătoarea Paștelui ne aduce, an de an, în fața celei mai mari taine a credinței: biruința vieții asupra morții. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, această sărbătoare? Care este sensul şi scopul Învierii Domnului Isus Hristos?
Am putea spune că Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni ne dă răspuns la această întrebare, afirmând: „Dacă dacă Hristos nu ar fi murit şi nu ar fi înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este credinţa voastră.” Învierea Domnului Hristos este scopul şi temelia tuturor actelor şi faptelor credinţei noastre. Adică, credem, ne rugăm, postim, cădem, ne ridicăm, năzuim, nădăjduim, luptăm cu propriile ispite, luptăm cu ispitele care vin din partea lumii, luptăm pentru a dobândi, la sfârșitul existenței noastre, întâlnirea cu Hristos, pentru a primi plata strădaniilor noastre. Învierea lui Hristos este stâlpul și temelia credinței noastre. Este taina unității și a comuniunii, puntea de legătură între oameni și Dumnezeu. Învierea lui Hristos este taina iubirii desăvârșite a Sfintei Treimi, revărsată pe pământ prin întruparea, moartea și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul. Iar această iubire se cere continuată în inima noastră prin credința în Dumnezeu și în Biserica Sa dreptmăritoare, printr-o viață curată, prin îngăduință față de cel de lângă noi, prin iertare, iubire și demnitate, în orice împrejurare ne-am afla. Așadar, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se afle în centrul vieții și al existenței noastre.
Ce ar trebui să însemne această sărbătoare a Învierii Domnului pentru fiecare dintre noi?
Cu toții știm că Mântuitorul Hristos a fost, aproape, aproape singur pe Cruce. De aceea, noi încercăm să compensăm, de 2.000 de ani, prin acel salut al bucuriei Hristos a Înviat, răspunzând Adevărat a Înviat Dumnezeul nostru, iar prin unitatea și comuniunea noastră din Noaptea Învierii nu facem altceva decât să încercăm, cum spuneam, să compensăm acea singurătate pe care Hristos a trăit-o odată în mod sângeros pe Cruce, dar pe care o trăiește în mod nesângeros în fiecare Sfântă Liturghie. Pentru că noi Îl răstignim pe Hristos cu păcatele noastre, cu lașitățile, cu orgoliile, cu minciunile noastre și totuși Hristos se smerește de fiecare dată în fața fiecăruia dintre noi și, încă o dată, se jertfește prin mâinile nevrednice ale preoților. Putem spune că toți suntem nevrednici de acest mare dar al Învierii, care ni s-a făcut și ni se face necontenit. O rugăciune frumoasă a Bisericii spune astfel: „Toată suflarea așteaptă oftând, cu suspinuri negrăite, acest moment al dezlegării, al bucuriei, al ieșirii din morminte, care vestește o bucurie veșnică – bucuria zilei a opta.” Această bucurie ar trebui să ne pătrundă în toate zilele vieții noastre. Ea ar trebui să fie și bucuria noastră, bucuria care învăluie sufletul și îl umple de acel sentiment al Învierii Domnului Hristos, pârgă a învierii noastre.
Învierea Domnului nostru Isus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al Evangheliei este de fapt o viaţă în Înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în Înviere, suntm fii ai Învierii şi avem în faţă înălţarea. Suntem candidaţi ai înălţării la cer, împreună cu Domnul Hristos şi aşteptăm înălţarea noastră la cer. Dar ca să ajungem la înălţarea la cer, trebuie mai întâi să ne înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viaţa noastră niciun fel de lucru rău. Şi atunci, înălţaţi fiind peste păcate, înălţându-ne prin virtuţi, putem ajunge şi la înălţarea împreună cu Domnul Isus Hristos. Ortodoxia nu este atât cu tragismul suferinţei Mântuitorului, ci este cu bucuria Învierii. Când avem bucuria Învierii, suntem în miezul ortodoxiei.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 16 din 19-26 aprilie 2025
