Cu teama că, într-o zi, nu îi vom mai afla printre noi, dar și cu bucuria că încă sunt aici, ne întâlnim uneori cu oameni care ne dau lecții prin propriile lor trăiri. Omul devine bucurie atunci când îl vezi în biserică, așezat smerit într-o strană, la o vârstă atât de înaintată precum cea a interlocutoarei noastre de astăzi. În pașii ei mărunți, dar siguri, se adună ani de trudă, de credință și de răbdare. În privirea ei se citește o lumină care nu vine din amintiri, ci dintr-o inimă care a știut să rămână statornică.
În rândurile care urmează o prezentăm pe Livia Mureșan, o femeie care poartă pe umeri 89 de ani de viață, trăiți cu demnitate, credință și o liniște care nu vine din lipsa greutăților, ci din puterea de a le fi înfruntat. Născută la Alibunar, la data de 14 septembrie 1937, Livia aparține unei generații pentru care copilăria nu a însemnat răsfăț, iar tinerețea nu a fost o perioadă a comodităților, ci a muncii și a responsabilității timpurii.
Își amintește că viața nu era ușoară. Zilele începeau devreme, iar munca nu aștepta. Nu existau aparatele și facilitățile care astăzi ne simplifică traiul. Totul se făcea cu trudă, cu răbdare și cu mâinile. Dar, în acea simplitate, era și o rânduială: fiecare lucru își avea timpul lui, fiecare sărbătoare era trăită cu sfințenie, iar fiecare duminică era un popas pentru suflet.
Interlocutoarea noastră nu vorbește doar despre ani, ci despre felul în care i-a trăit. Despre diminețile începute cu rugăciune șoptită, în liniștea casei. Despre biserică, pe care o numește „sprijin și adăpost”. Pentru dânsa, credința este respirația sufletului. Iar faptul că, la o vârstă atât de înaintată, continuă să pășească pragul bisericii cu aceeași evlavie este dovada că rădăcinile bine înfipte nu se clatină ușor, chiar dacă peste ele au trecut furtuni.
Livia este mamă a doi copii: fiul Ion și fiica Draga. Din partea fiului are un nepot, o nepoată și patru strănepoți, iar din partea fiicei, doi nepoți și un strănepot. Când vorbește despre ei, chipul i se luminează. „Îi iubesc pe toți la fel”, spune cu simplitate. „Încerc, pe cât pot, să îi ajut, chiar și cu o vorbă bună.” Pentru ea, familia este continuitate, alinare și rost.
Ne mărturisește cu căldură că are o relație deosebită cu nora sa, Rodica, soția fiului său, Ion. Între ele există respect și înțelegere. Chiar și acum, atât cât o ajută puterile, se implică în treburile casei. Nu pentru că i-ar cere cineva, ci pentru că așa a fost obișnuită: să fie de folos.
De 23 de ani este văduvă. Pe răposatul în Domnul, Pătruț, îl poartă încă în suflet cu aceeași durere. Timpul nu a șters dorul, ci doar l-a așezat mai adânc. Vorbește despre el cu ochii umezi, dar fără revoltă, ca și cum ar ști că despărțirea este doar o etapă, nu un sfârșit. Dragostea lor a rămas vie în amintiri, în gesturi, în tăceri.
În casa Liviei, timpul pare că are altă curgere. Fiecare obiect are o poveste, fiecare colț păstrează urme de viață. Iar ea, cu glas blând și privire limpede, ne arată că adevărata bogăție nu stă în lucruri, ci în credință, familie și în puterea de a merge mai departe.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 11 din 14 martie 2026
