Într-o lume tot mai grăbită, în care valorile profunde riscă uneori să fie trecute cu vederea, există oameni care, prin muncă, talent și echilibru, devin repere. Roxana și Eugen Cinci nu sunt doar două destine unite prin muzică, ci o familie clădită pe temelia solidă a unei vocații comune, a respectului reciproc și a unei iubiri discrete, dar statornice. Împreună, au transformat muzica în limbajul prin care educă, inspiră și unesc oameni — de la cei mai mici elevi, până la studenți și colegi de generații.
Roxana, profesor devotat în învățământul primar și liceal, se regăsește cel mai profund în ochii luminoși ai copiilor, cărora le oferă, dincolo de lecții, încredere și sprijin. Eugen, profesor universitar cu vastă experiență, dirijor, fondator de ansambluri și inițiator de proiecte culturale, reușește să pună rigoarea în slujba expresiei artistice și să construiască structuri durabile în spațiul muzical românesc din Serbia.
Împreună, se completează firesc și armonios — ea mai emotivă, el mai cerebral; ea cu intuiția și apropierea empatică de elevi, el cu viziunea și răbdarea de a construi proiecte pe termen lung.
Eugen a înființat Orchestra „Rapsodia bănățeană”, un veritabil reper al unei epoci culturale și a pus bazele Festivalului Internațional de Muzică Corală Religioasă „Te Deum Laudamus”. Roxana a fondat Corul de Copii „Carmina Felix”, un proiect care nu unește doar localități, ci și inimile celor mici prin bucuria cântului coral.
Roxana și Eugen Cinci nu sunt doar doi oameni a căror viață a fost pusă în slujba muzicii. Sunt un simbol al armoniei în viață și în artă. Contribuția lor este nu doar valoroasă, ci inestimabilă pentru comunitatea românească din Serbia — și nu numai.
MARIANA: Cum era lumea copilăriei voastre? Mai păstrați în amintire clipa în care muzica v-a atins pentru prima oară — discret, poate pe nesimțite, dar atât de adânc, încât v-a rămas în suflet pentru totdeauna? Care au fost traseele voastre prin anii de studiu – ce licee v-au deschis orizonturile, ce facultăți v-au conturat vocația?
ROXANA: Eu m-am născut cu pianul în casă. Mama a terminat școala de muzică la Timișoara, i-a plăcut enorm muzica. S-a ocupat de muzică pe întreg parcursul vieții, însă doar pentru sufletul ei. Nu a făcut carieră, însă bunica mea din partea mamei a terminat Facultatea de Muzică – Conservatorul de la Cluj, la canto. Bunicul meu a cântat în Corul Operei din Timișoara, așa că eu m-am născut într-o familie cu o tradiție muzicală bogată.
La doi ani, mama m-a luat în brațe și a început să cânte la pian. Și eu, după ea. Atunci și-a dat seama că am ureche muzicală, că pianul poate să rămână în casă, să nu-l vândă. Era ideea să-l vândă pentru că ocupa foarte mult spațiu. Acesta a fost primul meu contact cu muzica.
Apoi, la școală, învățătoarea, iar mai târziu profesorii, toți au observat că eu cânt frumos. Am fost implicată în toate serbările școlare. La cinci ani am avut o profesoară de pian particulară — mama m-a dat la ore de pian la doamna Silvia Săntescu și cu dânsa am început să cânt. Încet-încet, m-am dezvoltat în domeniul muzicii.
N-am fost hotărâtă să fac o carieră din muzică decât poate mai spre liceu. Au urmat anii pubertății, în care apar și alte preocupări. Între timp, doamna profesoară a decedat. Am început eu singură să exersez. Mama, când a văzut că vreau să continui, m-a înscris la Școala de Arte Populare din Timișoara, la pian. Acolo, profesorii, văzând că am talent, au spus că ar fi bine să merg mai departe în acest domeniu.
Așa am început ore particulare de muzică la Timișoara, pentru că nu aveam școală de muzică la Buziaș. Am absolvit Liceul Teoretic din Buziaș, iar orele de muzică le-am avut la Timișoara, în paralel: Școala Populară de Artă, plus ore în particular cu profesori de la Liceul de Muzică. Atunci era mai greu să merg la Liceul de Muzică. Eram singură la părinți, mai sensibilă și nici nu eram foarte hotărâtă în perioada aceea. Abia în timpul liceului m-am decis. Apoi, între 1998 și 2003, am urmat Facultatea de Muzică din Timișoara.
Eu, de mică, mi-am dorit să fiu profesoară de pian. Așa a fost cursul vieții – am absolvit pedagogia muzicală. Desigur, pianul nu l-am abandonat. Am făcut ceea ce mi-a plăcut și fac, în continuare, ceea ce îmi place. Facultatea, cu siguranță, m-a ajutat să-mi dezvolt abilitățile necesare pentru această profesie.
EUGEN: Primele mele amintiri legate de muzică… La fel ca în cazul Roxanei, și în casa noastră se cânta. Tatăl meu a fost solist vocal de muzică populară, iar bunicul meu cânta, amatoricește, la vioară și a făcut parte dintr-o fanfară. Așa am ajuns să cunosc toate instrumentele de fanfară. La noi în casă, muzica era o prezență firească.
Prima persoană din afara familiei care m-a atras spre muzică — prin autoritate, dar și prin bunătate — a fost Ionel Corneanu. Era prieten de familie și venea des la noi împreună cu soția sa, doamna Marina Velici. Veneau săptămânal. El aducea vioara și mi-o dădea în mână – la început era mai mult o jucărie pentru mine. Apoi, încetul cu încetul, pe la șase ani, probabil și sub influența părinților, dar și dintr-o dragoste sinceră pentru muzică, am dat probă la secția de muzică a Școlii din Panciova. Pe atunci era doar o secție, pentru că Vârșețul nu avea școală de muzică.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 10 mai 2025
