Ana Niculina Ursulescu provine dintr-o familie în care s-a apreciat foarte mult cuvântul scris. Primul care a scris a fost bunicul ei, tatăl mamei sale, apoi mama sa, Mărioara, Ana Niculina și fiica ei, Oana. Singurul care nu a publicat nimic a fost bunicul Niculinei.
Prima poezie pe care Niculina a recitat-o pe scenă a fost o poezie scrisă de mama sa. Ea a vrut tot timpul să i se spună poezii și povești. Mama îi recita poezii pe care le știa din memorie, și, la un moment dat, a început să scrie, pentru că Niculina nu a mai vrut să le asculte pe cele vechi, așa că a început să scrie unele noi. Când Niculina a fost la grădiniță și a avut prima serbare, a recitat o poezie scrisă de mama sa, Mărioara Sârbu, iar poezia aceea vrea acum să o învețe și nepotul ei, Roman.
Poezia sună așa: „Mama mea e dulce tare, n-are în lume asămănare. N-aș putea ca să găsesc cu alta să o înlocuiesc.”
Dumneaei este a treia generație de scriitori din familie, cu mențiunea că bunicul ei nu a reușit să publice nimic. După cum povestește, bunicul a fost un om înțelept, implicat în viața culturală și socială a Uzdinului – a cântat în cor, a umblat prin lume, a citit mult și a scris. Însă Niculina nu a mai avut ocazia să vadă scrierile lui.
Mama ei, Mărioara Sârbu, este o femeie care astăzi nu mai poate citi, din cauza unei boli. Scrie cu dificultate, însă a citit mult de-a lungul vieții – lucru care se reflectă în unele dintre lucrările sale. Nevoia de a scrie a simțit-o de timpuriu. În tinerețe, scria sub un alt nume sau se retrăgea în camera ei, scriind în singurătate. A fost descoperită mai târziu, mai întâi de Anicica Barbu și apoi de Vasile Barbu, odată cu venirea sa la revista „Tibiscus”. Aceasta nu înseamnă că nu încercase și înainte să publice. De altfel, a tipărit, încă din tinerețe, în săptămânalul „Libertatea”, dar sub pseudonimul „Țărăncuța”. A urmat o perioadă în care nu a mai publicat nimic, până când apariția revistei „Tibiscus” i-a deschis noi oportunități.
A fost o experiență foarte interesantă, pentru că, încă de la început, a scris articole despre portul și obiceiurile din Uzdin, iar în paralel publica și versuri, și proză. Cu textele de proză, de altfel foarte bune, a participat la mai multe concursuri organizate la Făget și la Uzdin. Ulterior, a apărut și volumul redactat de Ana Niculina, care a selectat cele mai valoroase lucrări scrise până în anul 2005. Cartea a fost publicată în 2006 la „Tibiscus”, iar autoarea a ținut foarte mult ca în volum să fie inclus și ciclul de poezii pentru copii – versuri dedicate nepoatei sale, Oana. Cu fiecare aniversare a Oanei, îi trimitea câte o poezie.
„Acum eu fac același lucru, dar în general scriu de Crăciun și de Anul Nou. Le scriu nepoților mei poezii”, aflăm de la Ana Niculina Ursulescu.
„Aceasta este partea despre care am vrut neapărat să vorbesc, pentru că începuturile mele, faptul că m-am apucat să scriu, i se datorează, de fapt, mamei mele. Ea a fost cea care mă ducea prin grădina noastră – o adevărată parte de rai – și mă îndemna mereu să povestesc ceea ce văd. La început erau propoziții scurte, apoi s-au transformat în fraze și, în cele din urmă, în adevărate compuneri. Așa mi s-a trezit și imaginația”, adaugă Niculina.
Lumea cam bănuia cine scria, de fapt, textele lor. Chiar și Florin Țăran a suspectat, la un moment dat, că Mărioara îi scria lucrările Niculinei, iar după câțiva ani, a început să creadă că, de fapt, Niculina îi scria mamei sale. Însă nici una dintre aceste presupuneri nu era adevărată.
Daniela BAKIĆ SCUMPIA
Articolul îl puteți citi în numărul 27 din 12 iulie 2025
