Cât timp simțiți că mai curge în venele voastre sânge de român, rugați-vă la Dumnezeu să vă aducă belșug și prosperitate
Pe lângă faptul că este președintele fondator al Academiei Națiunii Române, domnul Valeriu Mocanu este compozitor, poet și interpret. Scoatem însă în evidență faptul că domnul Mocanu, în calitatea sa de președinte al Academiei Națiunii Române, are ca scop trezirea conștiinței naționale, ridicarea nivelului de cultură al românilor de pretutindeni, cercetarea, promovarea valorilor specifice identităţii socio-culturale românești, crearea unei responsabilități colective şi individuale cu o coeziune socială și culturală avansată.
Încep acest interviu prin a vă întreba: Cum a fost copilăria lui Valeriu?
- Mulțumesc pentru acest interviu, mai ales că e destinat unor urmași ai Vechii Dacii, care s-au pomenit acum în afara hotarelor României.
Mama mea, Ludmila, s-a născut în oraşul Leova, situat pe malul stâng al Prutului, iar în anul 1946, când regimul stalinist a declanșat la noi foametea organizată, ea a fost trimisă ca învățătoare în școala dintr-un sat apropiat, Copcui. Acolo s-a căsătorit cu Alexei, tatăl meu, care absolvise Școala Agricolă din localitate în anii `30. În anul 1950 s-a născut fratele Alexei, iar în vara lui 1952 am văzut lumina zilei și eu. Copilăria a fost frumoasă. Eram fericiți și dispuneam de strictul necesar pentru a exista, căci părinții făceau tot posibilul să nu simțim vitregiile timpului, la doar câțiva ani după Războiul al Doilea Mondial…
Veniți dintr-o familie de intelectuali de la care, cu siguranță, ați moștenit intelectualitatea. Ce alte calități v-au transmis părinții dumneavoastră?
- Mama a lucrat învățătoare după ce a absolvit cursuri pedagogice speciale. Ulterior a avut o pauză în activitate, după care a activat la grădinița-creșă de copii din Copcui, în calitate de educatoare, iar din 1960 până în 1976 – directoare a acestei instituții preșcolare, până s-a pensionat. Tata a lucrat o perioadă de timp director al școlii, după care a revenit la profesia sa de agronom în gospodăria agricolă colectivă „Kolhoz”.
Părinții ne iubeau enorm de mult și se străduiau mereu să ne dea o educație aleasă. Ei au făcut pentru noi multe sacrificii, renunțând la o mulțime de lucruri care îi făceau fericiți, doar pentru a ne fi nouă bine. Încă de când am venit pe lume părinții au fost mereu lângă noi când eram bolnavi și ne-au vegheat până când ne-am simțit bine. Pe masură ce creșteam, devenea tot mai clar pentru noi că nimeni nu ne va iubi atât de mult ca și părinții noștri. Ei ne-au învățat corectitudinea în raport cu cei din jur, ne-au arătat adevarătul sens al iubirii, al iubirii necondiționate.
Iată, aceste calități ale părinților ne-am străduit să le moștenim și noi, copiii.
Ați activat la Studiul Cinematografic ,,Moldova-Film” ca asistent-operator imagine, dar și în calitate de cameraman. V-ați fi dorit să jucați vreun rol în vreun film? Dacă răspunsul este afirmativ, în care film?
- În vara anului 1976, pe când aveam 24 de ani, dar și șase ani de activitate în calitate de inspector sanitar, în Sanepidul din Chișinău, atras de minunile cinematografiei, am decis să mă dedic acestui domeniu al culturii, în cadrul căruia am activat timp de 8 ani. Chiar din primele zile, după ce am fost angajat, am început să caut răspuns la întrebarea dacă filmul este o artă sau o industrie. Doream să aflu unde se termină industria și unde începe arta. Și iată, până la urmă, am ajuns la concluzia că în lumea cinematografului, arta și industria pot conlucra și ceea ce este mai important, se completează total, autosusținându-se. Anume, pe platourile de filmare am văzut adevărata acțiune și jocul actoricesc. Tot aici am descoperit și farmecul lumii cinematografice! De regulă, eu mă aflam în spatele camerei, dar am fost invitat să joc și în unele episoade artistice.
Aveam, sigur, pe atunci și niște filme preferate, cum ar fi: „Lăutarii”, „O șatră urcă la cer” (în regia lui Emil Loteanu), „Mimino” (în regia lui Georgi Daneliya) și multe altele, în general de producție sovietică, cele mai accesibile la noi pe atunci, în care poate aș fi preferat vreun rol.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 48 din 27 noiembrie 2021
