Adriana, ești cunoscută deja celor din Vârșeț și din Voivodina, atât ca și colaboratoare a ziarului ,,Libertatea”, dar și ca recitatoare și cântăreață. Ai dat interviuri, ai apărut pentru prima dată în revista „Bucuria copiilor”, la 8 ani, le-ai povestit deja cititorilor despre locul tău de muncă din Germania, care sigur te onorează. Astăzi, însă, aș vrea să avem o călătorie de suflet, către rădăcinile tale. Cum este să fii departe de casă, dar să ai rădăcinile tot la Vârșeț, tot împletite cu ai tăi?
Este foarte greu! Nu există zi în care gândul să nu îmi zboare acasă, la dealurile și viile Vârșețului. Mă uit la ceas și mă gândesc ce se întâmplă la casa părintească. Surprinzător, regăsesc de multe ori meleagurile natale în orașul Rostock unde locuiesc. Chiar drumul spre muncă, pe lângă râul Warnow îmi amintește de casă. Am o viață frumoasă și sunt foarte mulțumită. Consider că zilele mele au mai mult farmec pentru că descoper culturi noi prin prisma tradițiilor noastre. Și de multe ori regăsesc „mici mesaje de acasă”, cum îmi place mie să le spun. Chiar săptămâna trecută m-am găsit într-o bibliotecă particulară germană, unde mi-a surâs de pe raft „Harap Alb”. Sau în altă instanță, într-un magazin de vechituri, așezat printre sute de viniluri universale, l-am găsit pe Gheorghe Zamfir menit să îl achiziționez.
Cum te descurci cu dorul de casă? Cum arată Vârșețul de departe, de unde locuiești tu acum?
Eu nu am crescut cu dorința să plec de acasă, niciodată nu mi-am închipuit aceasta…dar așa s-au așezat lucrurile. Soarta a decis să trăiesc departe și să duc dor de casă. Se zice că timpul le rezolvă pe toate, dar nu e chiar așa. Eu am impresia că de mică am făcut cunoștință cu dorul. În gândul meu copilăresc mi-a fost dor după fiecare etapă a vieții… repede mi s-a făcut dor de camera de la sat unde am facut primii pași, dor de jocul preferat, de sentimentul primei cărți citite, dor de învățătoarea mea, de prima doină, dor de anii de liceu…, lucruri simple care fac parte din viață. Odată cu noile provocări, mă adaptam repede și iar mă trezeam cu dorul în poală. Cred că din cauza aceasta am prins dragoste timpuriu de recital și cântec, o modalitate potrivită de a exprima această nostalgie firească și copilărească. Ulterior aceste experiențe m-au ajutat să devin persoana de azi. Și mă descurc. Din fericire tehnologia de astăzi permite să fiu aproape de Vârșeț, un simplu mesaj trimite fulgii de nea și peșcărușii de la marginea mării din Rostock spre Vârșet, iar în schimb, primesc mușcatele mamei din fereastră și mesajul de încurajare de la tata, care îmi urează o zi frumoasă. Și astfel, iese soarele cu toate că am parte de o zi cenușie. Vârșețul e mereu aproape.
Te-am auzit, poate nu întâmplător, într-un colaj pe care l-ai realizat pentru părinții tăi, fiindcă anul trecut nu ai reușit să petreci sărbătorile cu familia. Cum a venit ideea acestui material?
A fost primul Crăciun departe de casă…și am simțit nevoia să le colind părinților, socrilor și celor dragi. Simțeam cum mă năruie dorul și regretul că nu voi merge acasă… și astfel mi-a venit ideea să înregistrez un colaj de colinde ca o urare de Crăciun. A fost foarte simplu, m-am trezit în dimineața Ajunului, am îmbrăcat ia, m-am așezat în fața bradului și am apăsat pe play. „Colindeț colindeț…stau cârnați pră păreți!”… s-au așezat colindele copilăriei mele și restul a venit de la sine.
Florina Ariana COLGIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 21 din 27 mai
