Valentina Vanja Dabić este o scriitoare ale cărei viață și creație sunt strâns legate de adâncurile unui colț de lume, unde natura și tradițiile pătrund în fibrele fiecărei povești. Născută pe 9 august 1971 în Petrovac pe Mlava și crescută în micuțul sat de munte Ribar, în inima munților Homolje, ea își trăiește fiecare cuvânt cu acea nostalgie a locurilor natale, pe care le poartă în suflet cu mândrie.
Scriitoarea își regăsește inspirația în peisajul care i-a marcat copilăria: un ținut de o frumusețe simplă, dar profundă, unde fiecare piatră şi fiecare râu par să poarte o poveste veche. Prin proza și poezia sa, Valentina Vanja Dabić încearcă să păstreze în scris acea lume, să o apere de uitare și să o transmită generațiilor ce vor veni.
În spatele fiecărei cărți semnate de ea stă dorința de a adânci rădăcinile tradiției și de a păstra vie memoria unui trecut de neuitat. Fiecare lucrare este o fereastră deschisă spre un univers unde viața și moartea se împletesc cu mituri și realități, iar cuvintele devin mesageri ai unei istorii trăite și visate.
Valentina Vanja Dabić este o autoare premiată, apreciată atât în țară, cât și în străinătate. Prin activitatea sa în cadrul Clubului „Dunavski venac” din Borča, continuă să inspire și să susțină literatura autentică, oferind un spațiu pentru cei care o prețuiesc.
Copilăria dumneavoastră în Homolje a fost, pe de o parte, idilică, iar pe de altă parte marcată de dorul de părinți. Cum a influențat această experiență formarea vocii dumneavoastră literare și dorința de a scrie despre locurile natale?
Copilăria petrecută într-un mic sat de munte a lăsat o amprentă asupra întregii mele vieți. Aici s-au pus temeliile personalității mele. Tot ceea ce sunt astăzi datorez locului meu natal. M-am născut și am crescut într-o perioadă în care tehnologia nu era la îndemâna noastră așa cum este astăzi, mai ales nu în satul meu, unde abia pe la 14 ani am primit un transmițător de televiziune pentru primul program al Radioului București. Astfel, nouă, copiilor, nu ne rămânea nimic altceva de făcut decât să citim cărți, mai ales în lungile nopți de iarnă. Citind, se deschideau orizonturi noi în mintea mea de copil. Puteam să zbor deasupra munților mei și să vizitez întreaga lume, regăsindu-mă în diverse personaje din cărți. Pătrundeam într-o lume diferită. Cred că acest lucru a contribuit mult mai târziu la dorința mea de a scrie și de a mă realiza ca scriitor.
M-am născut și am crescut într-o perioadă în care mulți dintre concetățenii noștri plecau în străinătate în căutarea unei vieți mai bune, lăsând copiii în grija bunicilor. Destinul acestor copii îl împărtășesc și eu. La aproape doi ani, părinţii m-au lăsat la bunici. Ei au plecat spre „o viață mai bună” în îndepărtata Germanie. Noi eram copii care aveau totul, dar nu aveau nimic…
Totuși, vremea în care trăiam ne-a „ajutat” să suportăm mai ușor despărțirea și să suprimăm dorul în inimile noastre mici. Datorită relațiilor sănătoase dintre oameni și iubirii enorme și necondiționate pe care o primeam de la toți sătenii din acel mic sat de munte, copilăria noastră a fost, în ciuda tuturor greutăților, minunată. Aceasta este amintirea cea mai prețioasă pe care o port din copilărie.
Scriu despre acea perioadă dorind să o „prind” între copertele unei cărți ca o amintire veșnică a ceva ce pentru mine este deosebit de valoros. Totodată, prin aceasta vreau să-mi exprim recunoștința față de satul meu, față de bunica și bunicul la care am crescut, față de toți oamenii care au fost alături de mine, alinându-mi durerea prin simpla lor prezență.
Romanul „Od mleka pa doveka” (,,De la sugar la veșnicie”) dezvăluie o poveste profund emoționantă despre un copil lipsit de dragostea părintească. A fost scrierea acestei cărți o formă de reconciliere cu trecutul sau mai curând o dorință de a transmite un mesaj esențial noilor generații?
„De la sugar la veșnicie” este primul meu roman autobiografic, primul și adevăratul meu pas către creația literară și, totodată, un leac pentru mine. Scriind paginile în manuscris, pe hârtie, am lăsat o mare parte din povara care, ani de zile, ardea în pieptul meu. Adesea, lacrimile murdăreau literele, iar mâna tremura. Au fost momente când emoțiile erau atât de puternice încât voiam să renunț. Totuși am reușit să scriu o carte minunată, în care am împărtășit cele mai ascunse colțuri ale sufletului meu.
Cartea „De la sugar la veșnicie” este martora prețului mare pe care unele decizii din viață îl cer, a urmelor adânci pe care le lasă și care nu pot fi niciodată uitate şi şterse. Niciodată nu am avut dorința sau intenția de a judeca pe cineva; doar am vrut ca, în numele meu și al tuturor celor „lăsați în urmă”, să le scriu prețul pe care l-am plătit și să-l compar cu ceea ce părinții noștri au câștigat. Vrând-nevrând, acea fetiță mică din mine încă nu a crescut. Încă mai este acolo, printre munți. Așteaptă ca părinții să vină o dată pe an, să-i îmbrățișeze, să le simtă mirosul pe care, după plecarea lor, îl va păstra mult timp, îmbrățișând pernele pe care ei dormeau.
Pe lângă tristețea mea nesfârșită, exista şi tristeţea pe care o simţeau părinții părinților mei. Aşteptându-i pe cei dragi să revină, am fost unii altora sprijin, raze de lumină în întunericul veșnic al speranței.
Am avut norocul să cresc alături de două ființe minunate care mi-au dăruit necondiționat tot ce aveau, atât cât au putut. S-au străduit din toată inima să înlocuiască golul, să-mi înfrumusețeze copilăria și să mă învețe care sunt adevăratele valori. Astăzi, pot spune cu deplină libertate că merg pe calea pe care au trasat-o bunica și bunicul meu cu dragostea lor. M-au ghidat în direcția corectă, pentru care le voi fi veșnic recunoscătoare.
Cartea nu a fost scrisă pentru a ne prezenta pe noi, copiii gastarbeiterilor, ca victime, ci ca mari luptători care s-au întărit, confruntându-se cu lipsuri mari încă de la o vârstă fragedă și făcând primii pași ca niște copii care își pun picioarele pe pământul pe care și azi stau fermi și siguri.
Cartea este, de asemenea, o lecție și un mesaj pentru tinerii părinți, pentru viitoarele generații, că familia este o valoare sfântă care nu are preț. Multe lucruri materiale sunt doar lucruri care ne fac fericiți și aduc mulțumire într-un anumit moment al vieții. Atunci când toate acestea trec, sufletul rămâne gol și sărăcit. La un moment dat, spre sfârșitul vieții, omul înțelege care este esența existenței, dar, din păcate, nu mai există cale de întoarcere pentru ce a fost pierdut…
În romanul „Ultimul muntean din Homolje” (,,Posljednji Homoljski gorštak”), aduceți în prim-plan bogăția tradițiilor populare și poveștile despre fenomenele supranaturale. Care dintre aceste povești considerați că este cea mai fascinantă? Ați avut vreodată senzația că, prin scris, reînviați o lume uitată a acestei regiuni?
Romanul „Ultimul muntean din Homolje” este bazat pe povestirile adevărate ale bunicului meu din partea mamei, care a ajuns o vârstă înaintată, petrecându-și viața în munții Homolje. Acolo a întâlnit diverse fenomene supranaturale, care nu sunt străine în acest ținut şi care apar în multe dintre tradițiile populare. Frumusețea munților Homolje, multe dintre secretele pe care aceștia le păstrează și le ascund în sine, grație bunicului meu Gruja, și-au găsit locul în acest roman. Este o poveste despre viața și despre lupta unui muntean care te duce în cele mai adânci colțuri ale munților. Acolo vei întâlni zmei care noaptea zboară în jurul caselor unde locuiesc fete tinere. Vei vedea zânele montane dansând în cerc lângă râul Radina, iar dacă ai noroc te vei scălda la izvorul Stojanje, unde au acces doar cei cu sufletul curat. Mai sunt și multe altele… În dorința de a păstra amintirea bunicului meu și de a dăinui pentru totdeauna poveștile pe care, în copilărie, le ascultam cu mare atenție, cu ochii larg deschiși, a luat naștere acest roman de care sunt foarte mândră ca autor. Cred că și bunicul meu este mândru de mine.
Pe lângă misterele și secretele din Homolje, care se împletesc pe tot parcursul romanului, romanul aduce şi un mesaj special pentru noi toţi: să avem mai mult timp pentru cei dragi, pentru că va veni momentul în care vom avea tot timpul din lume, dar ei nu vor mai fi printre noi… Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu bunicul meu, că mereu mă grăbeam, promițându-i că data viitoare voi sta mai mult și că voi asculta tot ce vrea să-mi povestească. Desigur, de fiecare dată a fost la fel. Prea multe obligații, alergătura prin viață, timpul care nu mi-a ajuns și multe alte motive au fost întotdeauna cauzele vizitelor mele scurte. Îl lăsam să aștepte, iar el aștepta liniștit și împăcat, în mijlocul munților Homolje, pentru că doar aceștia nu l-au părăsit niciodată…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 8 din 22 februarie 2025
