Liubinca Perinaț Stancov (n. 2 aprilie 1969) este una dintre cele mai remarcabile voci literare contemporane, un nume de referință în peisajul cultural româno-sârb. Poetă, prozatoare, jurnalistă și traducătoare, ea a reușit să creeze o punte solidă între cele două literaturi, îmbinând sensibilitatea artistică cu rigoarea analitică. Cu o carieră care se întinde pe mai bine de trei decenii, activitatea sa este marcată de o prolificitate remarcabilă, atât în scrierea și traducerea de opere literare, cât și în coordonarea unor importante publicații culturale. Absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, secția Română-Rusă, Liubinca Perinaț Stancov și-a dedicat viața literaturii și jurnalismului, conturând un traseu profesional complex și influent. A fost redactor-șef al săptămânalului ,,Naša reč”, iar în prezent conduce revista literară ,,Književni život”, contribuind activ la promovarea și susținerea scriitorilor din Serbia și România. Opera sa literară, publicată în volume individuale și în prestigioase reviste din ambele țări, se remarcă printr-un stil profund, reflexiv și rafinat. De asemenea, activitatea sa ca traducătoare joacă un rol esențial în circulația literară dintre cele două spații culturale. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Serbia, membră în Consiliul pentru colaborare internațională și președintă a Comisiei de colaborare cu România din cadrul USS. De asemenea, este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Scriitorilor din Voivodina.
Ați intrat în lumea jurnalismului imediat după 1990, într-o perioadă marcată de schimbări majore în Europa de Est și de redefinirea presei ca vector al libertății de expresie. Ce v-a atras spre acest domeniu? Cum a fost începutul dumneavoastră în presa scrisă și televiziune și cum s-a transformat, din perspectiva unui profesionist cu experiență, peisajul mediatic în ultimele trei decenii?
Din al doilea semestru din primul an de facultate am început să colaborez cu televiziunea abia înființată, TVT`89. Eu am început facultatea în plin comunism, în 1989, iar în luna decembrie al aceluiași an m-am trezit așa cum ne-am trezit cu toții atunci, liberi, fără să știm pe unde s-o apucăm, dar cu un entuziasm și o încredere în propriile forțe, care ne-au ținut la suprafață în vremuri nu tocmai prielnice. Toți eram tineri, nimeni nu știa cu ce se mănâncă jurnalismul, aparatura studioului era primară, să nu spun chiar rudimentară, deși din perspectiva celor de azi, așa ar fi corect să spun. Nici vorbă de tehnica studiourilor de azi, dar poate că ăsta era tot farmecul. Trebuia să ne descurcăm cu ce aveam și eram creativi. Aveam în noi o foame de nou, de experiment. De asta mi-e așa de greu să înțeleg apatia generațiilor tinere de azi.
Noi învățam din mers, petreceam nopți întregi montând, înregistrând, pentru că peste zi mergeam și la cursuri. Munceam și fără să fim plătiți, sau dacă eram, sumele erau simbolice, dar o făceam de drag, fiind convinși că e o șansă ce ni s-a oferit. Și chiar a fost pentru mine o șansă. M-am infestat atunci de virusul acesta al jurnalismului și n-am scăpat de el toată viața. Am terminat facultatea în 1994 și n-aveam mare tragere spre munca la catedră. M-am orientat spre presa scrisă. Am început cu revista literară ,,Književni život“, unde am fost redactor operativ, iar din 2001 m-am angajat la ziarul Uniunii Sârbilor din România. La săptămânalul ,,Naša reč” am fost mai întâi redactor, o vreme chiar corector, apoi redactor-șef adjunt și o vreme lungă de timp redactor-șef. De vreo șapte ani sunt redactorul-șef al revistei ,,Književni život“, dar nici de săptămânal nu m-am rupt complet, pentru că am rămas în continuare editorialistul lor și public săptămânal.
Ce pot să vă spun după 35 de ani de activitate? Nu vă voi spune că mă simt blazată, deși dezamăgiri în peisajul mediatic au fost. Treci peste multe, devi mai elastic cu timpul. E un mod de viață. Multe s-au schimbat, și eu m-am schimbat. Anii își spun cuvântul, iar experiența de care pomeniți a însemnat consacrare, o nevoie continuă de perfecționare, destul de multă renunțare la viața personală și poate o curiozitate înnăscută, care încă mă mai ține în priză. Orice vezi poate fi subiect de presă sau subiectul unei viitoare cărți.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 9 din 1 martie 2025
