Atunci când este întrebat cum de nu se teme să mă lase singură să cutreier lumea, soţul meu Aleksandar, înainte de a răspunde, își ia un moment de reflecţie. Apoi, asemenea unui vechi înțelept, spune: „Credeți-mă, mai mult mă îngrijorează ceilalți. Cum vor face față ei?” Gluma e glumă, dar adevărul este că soțul meu, fiind un cunoscut autor de aforisme, obișnuiește să se exprime prin forme scurte și amuzante chiar și în viața noastră de zi cu zi. Totuși, recunosc că uneori depășesc limitele confortului, fără să mă gândesc prea mult la potențialele pericole în care aș putea să mă pun.
În acea dimineață de septembrie, când i-am spus lui Temur, tânărul manager al hotelului din Samarkand (Uzbekistan), că plănuiesc să iau un taxi către orașul vecin dintr-o altă țară (Tadjikistan), aflat la doar 62 de kilometri distanţă, el s-a oferit politicos să mă conducă până la frontieră. I-am oferit zece dolari, cât ar fi costat o cursă cu taxiul într-o direcţie prin aplicația „Yandex”. A refuzat, spunând că dorește să mă ajute, pentru că nu i se întâmplă des să vadă o femeie care se avântă cu atâta curaj în astfel de aventuri. Despre ospitalitatea uzbecilor, mai ales a celor din Samarkand, aș putea scrie eseuri, dar adevărul e că m-am simțit puțin jenată de faptul că nu a acceptat banii.
Drumul spre punctul de trecere a frontierei Jartepa din partea uzbecă a durat aproximativ o oră și jumătate, din cauza drumurilor prăfuite și rele. În timpul călătoriei, Temur mi-a explicat în detaliu cum să ajung dincolo, la destinația finală, Panjakent. Mai întâi, trebuia să trec pe jos de punctul de frontieră uzbec, apoi de punctul tadjic Saritok, unde urma să „mă apăr” de taximetriștii insistenți și să aleg cu grijă pe cineva care să mă ducă în centrul oraşului Panjakent, aflat la doar câțiva kilometri distanţă. Mi-a spus să schimb banii uzbeci în somoni tadjici la graniță și că o cursă cu taxiul nu ar trebui să coste mai mult de doi dolari într-o direcţie. La întoarcere, mi-a recomandat să plec cel târziu la șase seara și să negociez direct cu taximetriștii, pentru că aplicația de taxi nu funcționează în direcţie opusă.
Ceea ce nu mi-a spus este că ar fi fost bine să am câteva bancnote tadjice pentru a le „lipi” în pașaport, în cazul în care trecerea frontierei s-ar lungi – ceea ce, bineînțeles, s-a și întâmplat. Pentru prima dată în viața mea am fost reținută de poliția de frontieră pentru că fotografia din pașaport nu semăna cu aspectul meu actual. Menționez că poza din pașaport nu mă face să arăt ca un infractor, așa cum ies majoritatea oamenilor în astfel de poze. Incredibil, dar mi s-a cerut să mă pieptăn astfel încât să semăn cu fotografia. Din fericire, aveam asupra mea legitimația de jurnalist pe care datele erau trecute cu caractere chirilice, într-o limbă pe care tadjicii o înțeleg fiindcă au învăţat-o la școală pe vremea când Tadjikistanul făcea parte din URSS. Abia mai târziu, citind sfaturile altor călători, am realizat ce anume se aștepta de la mine. În concluzie, am scăpat ușor. În apărarea lor, pot spune că nu au fost nepoliticoși, doar extrem de perseverenți, motiv pentru care această întâmplare a devenit un episod amuzant din aventura mea.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 24 din 21 iunie 2025
