Mărturisesc că invitația dumneavoastră, întrebările adresate, mi-au prilejuit o retrospectivă asupra întregii mele vieți, o retrospectivă încărcată de emoție și de sentimente felurite. Am dat timpul înapoi și am depănat clipe, ore, zile, ani în care am fost fericită, îngrijorată, preocupată de familia mea, de părinții mei, de soțul meu, de copilul meu, de viața noastră împreună. Nici nu știți ce val de amintiri amestecate, bucurii și tristeți, deopotrivă, ați stârnit… Provin dintr-o familie de scriitori şi artişti lirici.
Mama mea a studiat flautul și vioara, mătuşa mea a fost pianistă, fiul meu a studiat și el pianul timp de opt ani. Așadar, preocupările mele culturale au venit firesc: școală, facultate, carieră, literatură… Mă întrebați cum îmi petrec puținul timp liber: îmi place opera, nu lipsesc de la premierele spectacolelor, sunt norocoasă deoarece împărtășesc această pasiune cu soțul meu, și, de curând, cu nepoatele mele, Măriuca și Ilinca. Ne place, de asemenea, teatrul – suntem norocoși, Teatrul Național din București este aproape de casa noastră, mergem cât de des putem. Dar cel mai mult îmi place să fim împreună, în familie, să povestim despre noi, să facem planuri, să petrecem de sărbători, să ne bucurăm de realizările noastre. Până la urmă avem altceva decât prezentul pentru a ne bucura de viață? De noi? Antoine de Saint Exupery spunea că „timpul pe care l-ai folosit pentru îngrijirea trandafirului tău îl face pe trandafir să fie important pentru tine”. Așadar, este important ce facem cu timpul nostru și, mai ales, cum ne definește el viața, pentru că timpul nostru este viața noastră acum și aici… Aceștia au fost primii muguri de gând care m-au condus cu ceva ani în urmă spre o poezie dragă mie, „O cafea cu tine”, poezie care a dat și titlul volumului apărut la Editura „Eikon” în anul 2019. Dar „O cafea cu tine” este mult mai mult decât o poezie, în ea este ascunsă – precum perla în scoică – o poveste de viață, mai precis povestea mea și a lui. Ea pornește de undeva din tinerețe și s-a născut din magia cafelei care însoțea puținele clipe de răgaz pe care noi doi le aveam pe atunci. Era popasul cafelei, momentul și prilejul povestirii, împărtășirii întâmplărilor de peste zi, el mi-a rămas în suflet și astăzi; cele două fotolii verzi, ceșcuțele fine din porțelan alb cu mici floricele albastre din care se răspândea mirosul îmbietor al cafelei proaspăt măcinate…
Așa începe povestea care a inspirat poezia… cu el, pilot de vânătoare – Doamne, cât era de frumos – înalt, ochii mari, calzi, zâmbitori… oare cum erau ochii lui când zbura la zece mii de metri înălțime? Luau oare culoarea oțelului din aripa avionului?… Timpul… timpul e subiectiv… dar viața e timp, un timp care s-a dilatat după trăiri, după bucuriile și, mai ales, după neliniștile sufletului. Și au fost multe… cine nu a trăit neliniștile sufletului meu nu are cum să înțeleagă tihna meritată a popasului – cafelei de astăzi… și nici poezia mea, în adevăratul ei înțeles; vorba lui Nietzsche „cei care au fost văzuți dansând au fost considerați nebuni de cei care nu puteau să audă muzica”.
Valoarea secundei în zbor – povestită de el – este infinită, ea poate face diferența între viață și moarte și o și face, din păcate, de multe ori. Acum, la o cafea, în fereastra gândului bat, din nou, amintirile. Privesc în ochi lumina dimineţilor trecute, în miezul dulce-amărui al acelui timp… Tivul cerului pe creştetul ierbii, betonul măturat de vântul Dobrogei, mirosul de kerosen al costumului de zbor… Ochiul inimii îmi alunecă pe alei străbătute… Îngrijorare, spaima că se poate întâmpla o nenorocire… asta a fost o mare parte din viața mea de femeie, iubită, soție… Zâmbesc amintirilor necuprinse-n cuvinte: viaţa de aerodrom, cu propria ei culoare, inconfundabilă, scrutarea instinctivă a orizontului, oamenii cu frământările şi bucuriile lor… Piloţii, celula de alarmă, sonda meteo, dubla comandă au fost şi au rămas repere ale certitudinii. Ca și cafeaua amitirilor… Viaţa îşi avea propria ordine, dictată de zbor. Îmi spunea adesea: ce poate fi mai frumos decât să simţi cum cerul îmbrăţişează pământul, aşa, ca într-un vals de Şostakovici? Pentru că, ştiţi, este un îndrăgostit de Şostakovici. Dar nu numai de el, ci de tot ce înseamnă muzică bună, pictură, carte, flori şi păsări cântătoare. Dar mai ales de avioane. De la el am înţeles că zborul, în esenţă, este aspiraţia către înalt, spre purificarea fiinţei, în clipa sublima a uniunii.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 3 din 17 ianuarie 2026
