În peisajul literar contemporan, Florina Zaharia se impune ca o voce autentică și greu de confundat, o poetă care trăiește poezia cu aceeași intensitate cu care o scrie. Președinta Filialei Sud–Est a Uniunii Scriitorilor din România și organizatoarea prestigiosului Festival „Poezia – Port la Dunăre”, ea este o forță creativă care dăruiește literaturii române nu doar volume remarcabile, ci și evenimente culturale de anvergură.
Născută pe 2 decembrie 1975, la Galați, Florina Zaharia a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos”, secția română–engleză. A urmat un master în Teoria și practica textului. A debutat în 1998, cu volumul „goală pe străzi”, apărut la Editura ,,Eminescu” și premiat de Uniunea Scriitorilor – Filiala Iași. Au urmat titluri care i-au confirmat originalitatea și curajul: „Possssssster” (1999), „Alexandru (manuscris de mângâiat)” (2001), „Nueuflorina (jurnalul lui)” (2004), „Așteptarea fără brațe” (2007), „eua” (2011) și altele, precum și volume experimentale realizate în colaborare cu artiști vizuali.
Florina nu este doar o scriitoare, ci o creatoare de lumi, o prezență unică prin felul în care reușește să reinventeze limbajul, să transforme cuvântul în experiență și să aducă poezia în inima oamenilor. Criticii au remarcat că poezia sa „frapează” (Laurențiu Ulici), că „depășește îndrăzneț bariera poetică” (Gellu Dorian) și că emană „o frenezie benefică” (Horia Gârbea).
Cu peste 35 de premii literare, prezentă constant în reviste și antologii din țară și din străinătate, redactor-șef al revistei „Dunărea de Jos”, Florina Zaharia rămâne un reper al vitalității poetice și culturale. Ea demonstrează că poezia nu este doar artă, ci și respirație, oglindă, viață.
Cât din destinul dvs. de poetă se află înrădăcinat în copilăria petrecută în Umbrărești? Vă mai amintiți primul cuvânt care v-a sunat altfel decât toate celelalte – ca o chemare?
Abia după ani și ani, am realizat ce rol important a avut copilăria mea autentică, faptul că m-am conectat cu lucrurile simple, cu lumina din ele și cu jocurile și copiii cu care atunci încercam gustul acelor vremuri. Nu știam atunci. Acum știu și încerc rememorări, închid ochii și îmi amintesc gusturi, mirosuri. Nu e simplu. Uneori îmi dau lacrimile pentru că nu reușesc să-mi amintesc ceva concret sau pentru că amintirea e foarte puternică. Toate acestea au fost o formă de credință care m-a ghidat pe drumul ales și care mă ține de mână și acum.
Credeți că poezia este o formă de supraviețuire a ființei sau, dimpotrivă, o formă de expunere și descoperire până la vulnerabil?
Nu cred că se poate descrie exact, deși cochetăm cu definiții și stări la fiecare pagină scrisă. Este, în același timp, minunat și îngrozitor. Este o vulnerabilitate atât de strălucitoare încât te hrănești cu ea, deși te rănește, deși e foarte greu, deși nu mai poți fără ea. Ceea ce știu sigur este că această vulnerabilitate nu este vindecabilă în niciun fel, dar noi știm să găsim anestezice bune pe care le folosim zilnic: o cafea neagră, un poem alb, o tristețe, o blândețe, un abandon sau o vindecare.
Între poem și realitate, unde trăiți mai intens? Când sunteți cu adevărat „acasă” – în metaforă sau în decizie?
Acasa mea e în Sens. Dacă reușesc să pipăi realul, chiar și cu poezie sau decizie, funcție sau stare, dacă am norocul să înțeleg și să găsesc un sens, atunci acolo mă pierd. Am reușit să mă detașez puternic de Poezie în favoarea Deciziei, dar și cu această alegere mi-am hrănit de multe ori sufletul. Pentru că altfel nu se poate. Oricum, uneori mă suspectez că aleg calea cea mai facilă pentru că simt și știu că Poezia e mult mai grea și îmi place așa.
Sunteți prima femeie care conduce Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Ce ați înțeles despre putere și despre echilibrul ei, privind lumea dintr-un birou cu viză administrativă, dar cu inimă poetică?
Am coordonat Centrul Cultural ,,Dunărea de Jos” în perioada 2016 – 2019, au fost 3 ani și 8 luni în care am învățat enorm. M-am îndepărtat mult de Poezie (asta a durut), dar m-am apropiat mai mult de realitate și de oameni. Toate acestea m-au ajutat și m-au format pentru următoarele funcții administrative care au venit peste mine. Mă amăgesc mereu că se poate, că pot îmbina Poezia cu semnăturile și responsabilitatea, dar știți că rezultatele sunt de o tristețe zdrobitoare. Ei, din această tristețe, acum, îmi iau sens. Și hrană poetică. Nu știu dacă procedez corect, nu știu ce va fi.
Dacă ați putea transforma Galațiul într-un poem viu, care s-ar rosti singur, ce vers ați pune în deschidere și ce sunet ar avea refrenul?
Ce frumos ar fi să avem această putere! Galațiul este un poem viu atunci când i se întâmplă Festivalul Art City „Poezia port la Dunpre”, un festival pe care îl realizez de patru ani, cu cei mai frumoși oameni din Primăria Galați și din Consiliul Județean. Sunt norocoasă din acest punct de vedere că orașul reușește să devină un „Poem viu” de Ziua Dunării.
Între rolul de poetă și cel de lider cultural, ce se pierde și ce se câștigă? Sunteți aceeași femeie care scrie cu litere mici și semnează decizii cu majuscule?
Nu se pierde nimic. Mereu câștigăm credința că Poezia e adevărată și, cel mai important, e posibilă.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 36 din 6 septembrie 2025
