Interviul de mai jos este realizat cu o figură emblematică a literaturii noastre. De la debutul său cu volumul ,,Popas în timp”, publicat în 1984, și până la recentele sale lucrări, Ioan Baba ne va împărtăși perspectiva sa asupra evoluției artistice și personale. Să ne adâncim în povestea unui creator dedicat, care continuă să îmbogățească peisajul literar.
Au trecut 40 de ani de la debutul d-voastră editorial, cu volumul ,,Popas în timp” (Editura Libertatea, 1984). Cum vă regăsiţi în prezent în principiile exprimate în acest volum?
Nu cred că am putea vorbi despre anumite „principii” pentru că avântul tineresc evoluează precum în genere arta și moda literară, precum toate lucrurile care ne înconjoară. Când mă reîntâlnesc cu prietenii apropiați, de obicei îmi spun că deloc nu m-am schimbat, iar eu, care trăiesc starea de fapt, le răsund că doar avansez în timp și că îmi vine să vând anii pe amintirile frumoase. Mulțumesc domniei tale pentru vigilența de critic literar, deși personal n-am înclinat vreodată spre marcarea unor asemenea aniversări din biobliografia personală. Prea multe s-ar fi îngrămădit, ar fi fost exagerat, deși abia acuma îmi dau seama că sintagma din acel „Popas în timp” a fost mai mult decât un popas ritualic, devenind „un proiect de viață”, cum obsearvse recent prof. dr. Delia Muntean în studiul eseistic de însoțire „Înspre adânc și-ntr-un înalt” la poetica mea nouă și revăzută în cea mai nouă carte de „Poeme hărăzite”, apărută la Editura „Eubeea” (Timișoara, 2024).
Când este vorba de principii, în tinerețe, când eram în postura de a mă autoafirma, eu consideram că nu trebuie să exagerez cu propria-mi promovare și mai mult țineam la promovarea altor confrați din rândul tuturor literaturilor popoarelor și naționalităților voivodinene (cărora astăzi le zicem minorități) în spaţiul ex-iugoslav, astfel că îi trimiteam pe tinerii literați la diverse festivaluri și concursuri literare de la Novi Sad și Belgrad până la Knjaževac, Titograd (Podgorica), Tijentište sau „Mlada Struga”, pe unde au fost și premiați. Personal, publicasem versuri sporadic prin unele reviste, acestea fiind și transpuneri personale din limba română în limba sârbă. Așadar, debutul meu în volum s-a produs ceva mai târziu și nu s-ar fi întâmplat fără îndemnul marelui poet-boem Damian Ureche, care mi-a publicat prima poezie în România, cumva concomitent cu primele mele versuri apărute în revista noastră „Lumina” (1971), pe care de fiecare dată o așteptam ca o sărbătoare, cu mare interes și curiozitate, cum de altfel era cazul din fragedă copilărie și cu hebdomadarul nostru „Libertatea”, „Bucuria copiilor” sau „Calendarul poporului”.
Dar, știm bine că istoria noastră literară a fost mereu împovărată de diverse repere, ostilități și interese meschine. Prin urmare, nici debutul meu în volum nu s-a produs fără unele atrocități despre care știam că nu au fost de natură literară. Concomitent, Emil Filip și Radu Flora susțineau efuziv că volumul trebuie neapărat să apară. Răspund oarecum diplomatic, considerând că despre „principiile exprimate” s-a pronunțat medicina literară. Eu am simțit acel spațiu românesc încă strâmtorat, cum l-a simțit și tânărul Vasile / Vasko Popa, dar m-au încurajat tălmăcirile mele din limba maternă în limba sârbă despre care Srba Ignjanović scria, la Belgrad, că sunt „realizări respectabile” care „tind spre un lirism modern cu imagini combinate și întrucâtva neobișnuite”. Despre primul volum apărut, Radu Flora scria că „rotunjește o atmosferă poetică sugestivă” care „merge până la crearea unui, am zice, imagism sui generis, propriu…” adăugând că unele imagini poetice sunt „uimitor de frumoase”. La rândul ei, Maria Miclea, care avusese un nerv literar și critic extraordinar, format la București, îmi atribuise „reflexul deliberat cu mult înaintea imaginii poetice”. Ofelia Meza, un alt talent critic din aceeași școală universitară, preconiza că evoluția mea poetică „se va concentra în reflectarea cu consecvență a contorsionatelor aspecte ale lumii contemporane prin însușirea tehnicilor adecvate ale poeziei” pentru ca în felul acesta „să dobândească un loc ferm în lirica noastră contemporană”. Cinste lor!
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 41 din 12 octombrie
