Dacă moartea are ultimul cuvânt, viața este lipsită de sens
,,Menirea vietii tale e să te cauți pe tine însuți. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpanii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil și desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurtă viață în aflarea sensului existenței:
,,Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors și ateu,
Pe palidă-ți frunte
nu-i scris Dumnezeu”
(Mortua est, 1871, 1 martie).
Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? După cum observă Zoe Bușulenga într-un comentariu al său, condiționalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors și ateu. Așadar, doar dacă moartea ar fi țelul singur al vieții, atunci viața ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conștiința că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: ,,Ideea dumnezeirii s-a născut din negație, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotștiutor; din ceea ce nu este brațul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viața noastră – infinita; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubicuu”. Avem aici trasată în linii fine diferența între cele două condiții, cea divină, absolută și cea umană, mărginită. Pasajul de mai sus poate fi interpretat și în cheie apofatică, a cunoașterii lui Dumnezeu prin negația tuturor limitărilor omenești.
,,Omul este oarecum nașterea eternă”
Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om și Dumnezeu există afinități care fac posibilă comunicarea între cei doi. ,,Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni – are spațiul; el e etern – are timpul; El este atotputernic – dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemanarea Lui: Omul reflectă în mintea lui – în ortum – catesitrele calitățile Lui”.
În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la același nivel, ci în firea lui există dorința unui progres, a unei lupte spre desăvârșire, prin care se încearcă autodepășirea: ,,Omul conține în el o contradicțiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinațiune internă. Facultatea, puterea, voința chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuși o viață nouă. Nu e nici un om mulțămit de-a rămânea etern pe același punct – omul e oarecum nașterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicțiune a puterii mărginite și-a destinațiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viața omenească. Viața este lupta prin care omul traduce destinațiunea sa, intențiunile sale în lumea naturei. Această viață întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalității în obiectele naturii se numește lucru. Întreaga viață omenească este o viață a lucrului” (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în ,,Timpul” din 2 februarie anul 1879: „.A vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numește în logica o contradictio in adjecto, este ca și când ai zice „oțel de lemn””.
Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conștient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuși atenția tuturor că ,,nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer și Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton și Galilei, Kant și geniile în știință, o dată la o mie de ani, incat nu stiu zau daca de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Incolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii inainte” (Fragmentarium, p. 178).
Stelian GOMBOȘ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 5 din 30 ianuarie 2021
