Continuare din numărul din 23 ianuarie 2021
Unii istorici au afirmat că prin secolul al IV-lea aproape întreaga populaţie a Daciei a fost creştinată. Conform părerii unora, rolul de bază aici l-a jucat Sf. Apostol Andrei, în timp ce alţii amintesc rolul Episcopului Niceta de Remesitana. Niceta sau Nicetus, cum mai apare numele lui, a avut un rol important în consolidarea şi prosperarea populaţiei. Un alt arhiereu al timpului, Theotinus din Tomis, care a încercat propagarea creştinismului şi printre păgânii convinşi, a fost denumit de către aceştia Deus Romanorum. Francisc Griselini a afirmat că Dacia a avut mare noroc în timpul incursiunilor barbare prin faptul că aici religia creştină şi-a găsit intrarea. Griselini a mai afirmat şi că în acest interval de timp cade convieţuirea urmaşilor coloniştilor romani, care se mai aflau în această parte a Daciei. De aceea se şi explică devotamentul lor faţă de liturghia greacă, mai cu seamă după ce Theotinus a devenit episcop.
Rămâne să concluzionăm că populaţia daco-romană de pe teritoriul Daciei a primit creştinismul destul de timpuriu. Este o fabulă, precum afirmă George Popovici, că românii ar fi primit creştinismul odată cu alte popoare învecinate. De altfel, slavii s-au stabilit în nordul Dunării la începutul secolului al VI-lea, ajungând, bineînţeles, în contact cu populaţia românească. Aşezarea lor s-a produs însă lin şi fără zguduire. Elementele slave nu pot fi omise din cultura românească. Acestea pot fi regăsite pretutindenea în relaţiile celor două popoare. Totuşi românii, fiind în comuniune de credinţă cu slavii învecinaţi, niciodată nu şi-au pierdut conştiinţa naţională. Asocierile pe care aceştia le fac cu slavii de-a lungul vremii, nu au făcut decât să ducă spre o situaţie mai bună, raţionamentul pactelor comune fiind de cele mai multe ori un interes comun.
Trebuie amintit faptul că limba care domina spaţiile de-a lungul Dunării, a fost cel mai probabil limba latină. Aceasta a fost considerată a fi limbă oficială în administraţie până în secolul al VII-lea. Este de înţeles că şi în biserică limba latină a fost cea mai des utilizată. Drept mărturie ne stau actele şi corespondenţa episcopilor. Chiar şi la Constantinopol, în celebra Sfânta Sofia, limba latină a fost prezentă alături de cea greacă. Este posibil ca din secolul al VII-lea, pe lângă limba latină şi cea greacă, în bisericile spaţiilor dacice să înceapă folosirea şi a limbii române. Probabil că pe atunci apar şi primele cântări în biserică, executate în limba română. Perioada coincide şi cu primele dispute dintre biserica estului şi cea a vestului privind supremaţia bisericească, mai ales în problema jurisdicţiei asupra Bisericii Bulgare. Disputele iau sfârşit prin intrarea definitivă a bulgarilor sub aripa protectoare a Constantinopolului.
De-a lungul vremii, datorită împrejurărilor, românii au fost nevoiţi să intre în contact cu popoarele slave. Pătrunderea limbii slavone în biserica românească a însemnat pentru aceasta începutul unei noi perioade. După părerea lui Gheorghe Ciobanu, limba română s-a menţinut alături de limba slavonă până prin secolele X şi XI, când influenţele slavone devin mai pregnante. În această perioadă, cântările în limba greacă şi slavonă devin tot mai prezente. Totuşi, apariţia de mai târziu a noilor forme de organizare ierarhică şi administrativă (mitropolii şi episcopii) a mănăstirilor şi bisericilor, duce la dezvoltarea întregii vieţi spirituale în spaţiile amintite. Cântarea bisericească a fost tratată mai sistematic datorită apariţiei şcolilor muzicale de tip bizantin, în perioada domniei lui Vladislav I şi a lui Alexandru cel Bun. Celebra Şcoală de la Putna, în care pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare se învăţa cântarea bisericească pe tiparul celei de la Athos sau Constantinopol, a devenit o emblemă nu numai pentru ţările româneşti, ci şi pentru gândirea românească din afara acestora, mai concret din regiunile găsite dincolo de munţi.
Mânăstirea Hadâmbu-Cântarea bisericească şi spaţiile populate de români
Originea muzicii religioase româneşti se tangentează cu începuturile creştinismului pe teritoriile nord-dunărene, aşa cum rezultă din numeroase dovezi istorice şi arheologice. Pornind de la această afirmaţie, trebuie amintit faptul că existenţa unei intense vieţi creştine încă din primele secole ale creştinismului, este atestată de numeroasele mărturii materiale precum rămăşiţe de biserici, cimitire, obiecte de cult, inscripţii, găsite pe întreg teritoriul Daciei străbune. George Popovici scrie în opera sa “Istoria românilor bănăţeni”: “Dovadă eclatantă că creştinismul a fost transplantat în Dacia cu legionarii lui Traian, o avem şi în martiriul mucenicilor. Papa Clement a fost exilat de Traian la Chersoner. Sfântul Eustaţiu, un comandant al legiunilor din Dacia, a suferit un martiriu probabil din cauza religei. Această viaţă intensă nu putea fi lipsită de diferite practici ale cultului. Nu au putut fi omise nici cântările religioase, ele reprezentând o modalitate de identificare a specificului Bisericii lui Hristos”.
Preluat din cartea: E.Cinci: „Album cultural bănățean”,
Editura Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, 2009
Eugen CINCI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 5 din 30 ianuarie 2021
