Mărioara Luca este o doamnă deosebită, care și-a dedicat întreaga viață profesiei și pasiunilor sale. Pe lângă munca de zi cu zi ca asistentă medicală, s-a ocupat de pacienții săi cu devotament, atât în timpul orelor de program la spital, cât și după-amiaza, atunci când consătenii veneau la ea acasă. Pe nimeni nu a refuzat. Pentru toți avea un zâmbet și o vorbă bună, fie că le făcea injecții benevol, la ore fixe, ca să nu fie nevoiți să se deplaseze la oraș, fie că le oferea sfaturi sau alte servicii de care aveau nevoie. Consătenii îi spuneau simplu „Doamna”, și așa a rămas cunoscută până la pensionare.
Mărioara Luca s-a născut în 1944. Școala generală a urmat-o la Uzdin, după care a absolvit cu succes Școala Medie de Medicină din Belgrad. A studiat biologia la Facultatea de Biologie din Novi Sad, însă și-a început cariera ca asistentă medicală la Spitalul „Anđa Ranković” din Vârșeț, unde a lucrat cu dedicare până la pensionare.
Marea sa pasiune dintotdeauna a fost teatrul. Pe scenă a interpretat roluri dinamice, cu priză la public, care au rămas mult timp în sufletul spectatorilor. Pe lângă aplauze, a cucerit și juriul, fiind premiată de mai multe ori. Debutul său a avut loc în școala generală, cu rolul principal „Mama”, iar de-a lungul anilor a jucat în „Năpasta”, „Sosesc deseară”, „Sinucigașul”, „Titanic Vals” și „Țara lui Guffi”, fiind de mai multe ori declarată „Actrița serii”.
Viața sa de pensionară este completată de activitățile în cadrul Asociației Femeilor „Valea Teiului” din Coștei, unde participă la expoziții de artizanat și prăjituri tradiționale, pregătite cu multă dibăcie, chiar și la 81 de ani.
Doamna Luca ne-a vorbit cu drag despre amintirile sale din copilărie: jocurile simple de odinioară, primele lecturi și primele experiențe teatrale – emoționant și sincer.
Din copilărie, își amintește următoarele:
- Când am fost mică, mămică mea a confecţionat păpuși. Le-a cusut și pe urmă le-a umplut cu tărâțe. În loc de păr, le-a pus lână. Apoi vara ne jucam cu păpuși de porumb. Aşa a fost jocul nostru. Îmi amintesc de jocul care se numea „Mingea pe vale”. Am lovit mingea cu un lopari din lemn asemănător cu o ligură din lemn. Trebuia să prindem acea minge fugind de la un loc la altul. Ce a fost interesant era că acea minge a fost foarte grea și tare, iar când te lovea cu ea îți apăreau vânătăi. Cei mici nu se jucau, ca să nu se lovească, ci doar alergau prin împrejur dintr-o parte în alta. Nu a fost ca acum. Alt joc de care îmi aduc aminte este „Între patru focuri”. Când eram mic copil nu aveam nici internet și nici televizor, abia aveam curent pentru lumină. Noi când am fost mici nu am fost prea răsfățați. Iar acum văd că cei tineri nu mai ies la stradă, ci tot la telefoane și la calculatoare stau, au devenit dependenţi de tehnologie.
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 41 din 11 octombrie 2025
