Adalbert Gyuris (n. 23 august 1953) este un pictor, sculptor, scriitor, poet și publicist român de etnie germano-maghiară, ale cărui opere și cuvinte străbat granițele și inimile oamenilor. De-a lungul anilor, Adalbert și-a desfășurat abil activitatea în pictură, sculptură, scriere și publicistică, astfel construindu-și un renume solid în lumea artistică și literară din România și dincolo de granițele ei. Expozițiile, lansările de carte, colaborările cu diverse publicații și participările la evenimente culturale au reprezentat doar câteva aspecte ale carierei sale impresionante. În acest interviu ne vom apleca asupra copilăriei sale în mediul rural, influența acestuia asupra artei și literaturii sale, dar și asupra evoluției sale ulterioare, pe măsură ce s-a confruntat cu provocări și a realizat succese în cariera sa artistică și literară.
-Ați avut privilegiul de a vă petrece copilăria în atmosfera autentică a satului Izgar din comuna Vermeș, județul Caraș-Severin. Spuneți-ne mai multe despre cum v-a modelat copilăria acest mediu rural, multicultural, din Banat, influențându-vă pasiunea și creativitatea în domeniul artelor și literaturii.
Cum ați gestionat perioada dificilă din viața dvs., marcată de persecuția regimului comunist și cum a influențat această muncă și viziunea dvs. artistică?
Chiar că a fost un privilegiu să copilăresc în satul Izgar. M-am născut în comuna Vermeș, satul Izgar aparținând acestei comune pentru că după 1950 a fost o lege că femeile nu mai au voie să nască acasă, ci trebuie să fie asistate de un cadru medical. Părinții mei și fratele meu, mai mare cu șase ani, s-au născut în Izgar.
Spre bucuria mea, i-am cunoscut pe toți cei patru bunici. Cu părinții și bunicii mei am fost la pământurile familiilor noastre. Mai târziu s-a făcut colectivizarea… Cu fratele meu am descoperit ulițele satului și mai târziu am cutreierat dealurile și poienile cu flori multicolore, plăcut mirositoare. Toate acestea erau parcă dintr-o poveste şi așteptau să fie descrise… Am prins cotele, perioada în care oamenii de la primărie umblau din casă în casă cerând bani pentru taxe. Lumea neavând, luau bunuri din gospodărie… Copil fiind, sigur că toate aceste le-am perceput ca fiind ceva rău și m-au marcat… Încă am prins când satul era în viață. Acum este pe ,,moarte”.
Mai sunt câteva familii de batrâni, nu există școală… Au fost oameni săraci însă tare de treabă. Majoritatea au fost români (peste 200 de familii), însă au fost și 86 familii de unguri și şapte familii de nemți. Ungurii și nemții au fost catolici. Nu au avut biserică, însă în casa unui neam de-al nostru au amenajat o casă de rugăciuni, ca o biserică mică, având chiar un armoniu, ca o masă…Azi nu mai sunt nici nemți și nici unguri…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 4-11 mai
