Am pierdut două personalități de seamă ale culturii noastre. Trei dintre oamenii de cultură își amintesc de cei care au fost Ileana Ursu Nenadić și Milan Nenadić.
Pe la sfârșitul anilor șaptezeci debuta, cu un volum de versuri, o tânără, studentă la Facultatea de Drept, foarte prezentă la reuniunile literare ale scriitorilor din Novi Sad. Era vorba de Ileana Ursu, iar volumul de versuri era în limba sârbă și se întitula Pensiunea în bibliotecă. Poemele erau scrise cu o doză de sinceritate, cu convingerea că cheia carierei sale literare se află în poezie. Editura Liberatea îi deschide larg porțile, poeta fiind purtătorea unei expresii poetice curajoase, spontane, demonstrând un interes continuu față de varietățile literare ale timpului. Cu soțul său Milan Nenadić, tot poet, își propune să realizeze o serie de traduceri din literatura română. Vor rămâne reprezentative traducerile din opera lui Eminescu; ne gândim în primul rând la Luceafărul și Scrisorile, în care cuplul Nenadić a găsit structuri reînnoite, corespunzătoare limbii sârbe în ceea ce privește sensul și expresivitatea poetică. Ileana Ursu și Milan Nenadić au plecat prea de timpuriu. Multe din proiectele lor de viitor au rămas neterminate. Nu ne-au spus tot și niciodată nu ne vor spune tot despre dimensiunea creației paralele, despre tainele traducerii și despre povestea lor imaginară. Răsună ecoul versului testamentar al Ilenei Ursu: „Eu încă încerc să cânt”.
Slavco ALMĂJAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 12 din 20 martie 2021
