Doamna prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, etnolog şi profesor de folclor la Universitatea de Vest din Timişoara şi Casa de Presă şi Editură ,,Libertatea” au o colaborare lungă şi reuşită. Dintre recentele activităţi în contextul acestei colaborări, amintim prezentarea publicaţiilor Casei de Presă şi Editură ,,Libertatea” pentru studenţii Universităţii de Vest din Timişoara, cara avut a avut loc la iniţiativa doamnei profesor, recenziile de carte, participarea la evenimentele Casei noastre…Aşadar, este firesc ca într-un interviu să extindem povestea şi asupra altor subiecte.
Sunteţi o bună cunoscătoare a literaturii de limbă română din Serbia. Care este locul acesteia în ansamblul literaturii române?
Îmi pui o întrebare foarte grea, mai întâi, fiindcă, dacă vorbim despre lumea literară, ne apropiem de un teritoriu foarte dinamic, în permanentă transformare, în care subiectivitatea are un loc extrem de important, dar, totodată, și fiindcă eu nu sunt specializată în studii literare. Așadar, îți voi răspunde la această întrebare mai ales în calitate de cititoare neobosită, inclusiv de cititoare pasionată a operelor scriitorilor români din Serbia.
Aș observa, astfel, că literatura română din Serbia este o realitate culturală foarte complexă, care merită descrisă cât mai detaliat și mai ales trebuie înțeleasă în multiple contexte. Pe de o parte, așa cum mă și întrebi aici și în sensul în care este scrisă în limba română, ea poate fi citită în raport cu literatura română, văzută ca o literatură matrice. Pe de altă parte, publicată în Iugoslavia, apoi în Serbia, ea nu a putut rămâne străină de direcțiile estetice și de contextele socio-culturale și istorice ale acestei lumi. În sfârșit dar nu în cele din urmă, ea este parte esențială a vieții comunității românilor din Banatul Sârbesc, reflectând într-o măsură însemnată frământările, speranțele, suferințele, temerile și amintirile acestei comunități.
Vorbim despre o literatură produsă de scriitori care aparțin unor generații diferite și care s-a dezvoltat în baza unor tematici puternice și bine conturate, iar această literatură română scrisă în Serbia a fost întotdeauna privită cu simpatie în România, dar, din păcate, nu a beneficiat și nu beneficiază și de o cunoaștere constantă și aprofundată. Voi nota, de la bun început, că există autori bine-cunoscuți publicului românesc și mă gândesc mai ales la Vasko Popa ori Ion Miloș, ale căror texte au fost editate și au circulat în România, unii profesori de literatură română integrându-i pe acești autori inclusiv în programele universitare. Chiar și în cazul lor, însă, se cunosc relativ puține lucruri despre laboratoarele de creație, despre evoluția universului lor artistic. De exemplu, puțină lume știe că varianta românească a operei lui Vasko Popa aparține marelui poet Ioan Flora, care, după mine, a făcut mult mai mult decât o tălmăcire de cuvinte și versuri, a făcut ca Vasko Popa să sune în românește similar cu Nichita Stănescu. Or, astfel, iată, literatura română din Serbia este / poate fi percepută ca parte articulată și sincronă cu literatura română în ansamblul său. Implicit, scriitorii de aici sunt comparați ori măcar alăturați unor autori de prim rang din literatura noastră.
Pot aminti, de asemenea, o listă ceva mai consistentă de autori români din Serbia care sunt cunoscuți în primul rând în Banat. Petru Cârdu, Slavco Almăjan, Ioan Baba, Nicu Ciobanu, Ileana Ursu au fost frecvent fie la Reșița fie la Timișoara, sunt prieteni cu scriitori din România, ei, ca și alți scriitori români din Serbia, sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, în general în filiala din Timișoara.
Ca cititoare atentă a ce se publică în ultimele decenii la Pančevo sau la Novi Sad, cred că este nevoie de mult mai mult. Adică aș spune că e important mai ales ca cititorii români să nu vadă în această literatură din Banatul Sârbesc o simplă variantă provincială a literaturii române, fiindcă lucrurile nu stau deloc așa. Literatura română din Serbia e un girant important al comunității, al limbii și idealurilor acesteia, acelea câte și cum le are ea. Literatura română din Serbia are dreptul să fie altfel decât cea din România, aceasta nefiind o limită a sa, ci, dimpotrivă, una din valoarile sale fundamentale.
Ce importanţă are literatura dialectală din Banat şi Timoc în cultura română?
Literatura dialectală este o temă în sine, unul din acele elemente definitorii ale Banatului în ansamblul său, nu doar ale Banatului Sârbesc. Ideea este că, pentru a vorbi despre literatură dialectală în Banat, trebuie neapărat invocate numele corifeilor acestui gen, în mod special al lui Victor Vlad Delamarina, care este originar de lângă Lugoj. Pe de altă parte, pentru a înțelege oricât de fragmentar și de superficial cum a fost posibilă nașterea acestui gen de scriitură aici este foarte utilă lectura studiului profesorului Radu Flora despre caietele manuscrise de notații din secolul al XIX-lea, studiu care descrie și mai ales pune în context o serie de consemnări ale țăranilor din satele aflate în prezent în Banatul Sârbesc. Ar trebui reținut, astfel, că în contextul vieții în cadrul monarhiei luminate, ca urmare a eforturilor de renaștere și deșteptare națională, dar mai ales ca efect al unui anumit ethos al comunităților locale, al unor forme de creștere a respectului de sine al comunității românești care a început să aibă acces la educație, mai ales la scriere și, implicit, la lectură, se naște această adevărată tradiție a scrisului. Se scrie în dialect, ori în grai, cum optează alții să spună, în primul rând fiindcă norma limbii literare și mai ales norma limbii literaturii artistice nu este, încă, definitivată. Prin acești scriitori țărani sau care marșează pe utilizarea dialectului, Banatul a jucat o carte inedită a variantelor de limbă literară, o carte care, în cele din urmă, nu a fost una din cele câștigătoare. Vreau să spun, astfel, că folosirea variantelor locale de limbă nu era, inițial, un spectacol menit să epateze, să marcheze rupturi și să stabilească diferențe, ci pur și simplu este vorba despre transpunerea în text, pe hârtie, prin scriere, a unor maniere de exprimare.
Lucrurile s-au schimbat, desigur, în timp. În secolul al douăzecilea, atât în Banatul românesc, cât și în Banatul sârbesc, acest gen de literatură s-a reconstruit mereu ca o formă de marcare a identității locale, ca o formă de manifestare a respectului pentru tradițiile și valorile comunitare, ca o asumare voluntară și voioasă a unui gen de apartenență la viața regiunii.
Aţi făcut un număr mare de cercetări etnologice atât în Voivodina, cât şi în Timoc, Morava şi sudul Dunării. Vă rugăm să faceţi o paralelă între aceste zone.
Aș începe povestind o amintire. Acum vreo douăzeci de ani buni, eram într-un sat de pe valea Moravei povestind, acolo, cu o bătrână „căzătoare”, una din acele femei care, cum se spune cu un cuvânt tradițional, „cad” și, astfel, călătoresc în lumea de dincolo, mediind relațiile celor vii cu morții lor. Este vorba despre o specialistă a transei, cum am putea spune cu un limbaj profesionalizat astăzi. Discuția înainta cu oarecare greutate, în mod special datorită diferențelor destul de importante de vorbire între povestitoarea mea și mine, dar, desigur, și fiindcă niciuna din noi nu avea un exercițiu al comunicării de acest fel. Adică nici eu nu mai lucrasem pe Valea Moravei, nici interlocutoarea mea, Păuna, nu mai povestise cu cercetători români. La un moment dat, m-am gândit că o bună soluție de a facilita, cumva, comunicarea, ar fi fost să încep să vorbesc ca în zona Timocului. Ideea s-a dovedit bună, povestitoarea mea a marșat pe ea și, mai mult decât atât, la un moment dat a început să compare obiceiurile din sat, despre care am întrebat-o, cu cele pe care le văzuse ea odinioară la Slatina, lângă Bor, de unde socotea că aș fi, după felul în care vorbeam. Încercând să dezbatem împreună aceste asemănări și deosebiri, am ales din vorbele Păunei că românii, în Serbia, sunt de trei feluri: čisto români (adică, schimbând ce este de schimbat, băieșii), pravo români (adică timocenii) și români (adică bănățenii).
Ce îmi place mie să înțeleg din această discuție este faptul că românii țin, în Serbia, de mai multe comunități, însă acest lucru nu afectează statutul lor esențial, nu impietează asupra naționalității lor. Diferențele par a fi, astăzi, chestiuni de geografie. Dunărea îi pune la nord și / sau la sud pe românii din Banat în raport cu cei din Timoc. Morava trebuie privită, la rândul său, în raport cu Timocul, pe de o parte, respectiv cu Drava și Sava, pe de alta, principalele râuri importante pe malurile cărora sunt așezate satele de băieși.
Interviu realizat de
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 29 din 16 iulie 2022
