Olimpiu Baloș, de la a cărui naştere se vor împlini în luna octombrie 75 de ani, este unul dintre acei poeți care și-au clădit cu răbdare și autenticitate o voce lirică profundă. După absolvirea studiilor de limbă și literatură română la București, Olimpiu Baloș a lucrat ca ziarist în Redacția programului în limba română a Postului de Radio Novi Sad și, mai apoi, ca profesor de limba română la școala din satul natal, Torac.
Chiar acolo a întemeiat ziarul şcolar „Litera” și a organizat anual, cu ocazia zilei de 15 ianuarie, evenimente dedicate culturii române şi lui Mihai Eminescu, punând astfel bazele unei continuități simbolice între generații și forme de expresie.
Născut în 24 octombrie 1950, Olimpiu Baloș a publicat între 1971 și 2003 șapte volume de versuri, toate apărute la Editura „Libertatea”: ,,Lebăda de bronz” (1971), ,,A lăcrimat o frescă” (1976), ,,Supa de duminică” (1982), ,,Piatra” (1989), ,,Între două coperte” (1995), ,,Sub geana cerului” (1999) și ,,Versuri pentru mileniul trei” (2003).
În ,,O istorie a liricii românești din Serbia”, criticul literar Florian Copcea remarcă faptul că, deși debutul său are loc în proximitatea efervescenței literare a anilor ’70, Olimpiu Baloș rămâne în afara paradigmelor moderniste dominante, preferând o „autostaționare” într-o zonă lirică premodernistă, „unde s-a produs tragedia”, cum o numește autorul, adică într-un spațiu poetic de adâncă interiorizare și meditație. Poetul nu se avântă în „jocurile textuale” ale generației optzeciste, ci își asumă un neoexpresionism cu rădăcini existențiale, în linia lui Radu Flora, dar cu o demnitate și o rezervă ce indică un travaliu profund al spiritului, constată Florian Copcea.
Un lirism discret, dar dens
„La Olimpiu Baloș, esența poeziei este trăirea. Nu trăirea în crisalidă, ci într-un timp irosit, indiscutabil, în căutarea propriului temei ființial”, scrie Copcea. Într-adevăr, temele sale poetice sunt marcate de o căutare frenetică a unui sens ontologic, în care „ideea, cuvântul, visul, piatra, frunza, timpul, câmpia, nisipul” devin toposuri recurente și simboluri ale unei gândiri metafizice. Poezia lui Baloș este un produs al unei sensibilități dezrădăcinate, dar în același timp atașată visceral de locurile natale, o poezie „deliricizantă”, cum o numește Copcea, dar constant racordată la verticala ființei.
Autoarea Catinca Agache, în volumul ,,Literatura română din Voivodina”, îl descrie pe Baloș drept un „boem al literelor românești” din acest spațiu multicultural, un poet care a trecut aproape neobservat în contextul literar general, dar al cărui discurs liric a crescut în greutate și densitate de la un volum la altul. Ea subliniază cu finețe faptul că poezia sa este o meditație dureroasă asupra destinului unui neam izolat, aflat sub amenințarea dispariției, o meditație care se conjugă cu teme ca viața de boem, iubirea, timpul devorator, toamna marilor orașe sau obiectualitatea lucrurilor mărunte.
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 34 din 23 august 2025
